Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: durere

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Gând CLXXV (distih)

Iată, a venit toamna –
din crengi, dureri se-aruncă-n gol…

Să plângi de durerea de a nu mai putea plânge

Nu am mai plâns de mult. Lacrimile s-au uscat și s-au preschimbat în fiori de fericire. Și cum să mai scrijelesc cu litere sângerii cerul, când imaginea sa nu îmi mai oferă senzația de mister și singurătate în fața absolutului, ci sentimentul minunii de a fi?!

Simt cum poeți care au murit triști, singuri și bolnavi își cer jertfa, ca recompensă pentru nopțile în care mi-au acoperit rănile gândurilor… Și totuși, plâng de durerea de a nu mai putea plânge, de a nu mă mai putea jertfi în fața unei bucăți de hârtie, de a nu mă mai putea descompune în milioane de alter-ego-uri…

Dar poate că asta este ordinea firească a lucrurilor – ne naștem, suferim, ne obișnuim cu suferința, devenim creatori, ne lăsăm găsiți de fericire, ne obișnuim și cu ea, ni se face dor de spiritul creator, care nu își poate atinge apogeul decât în momentele de maximă tristețe, singurătate, deznădejde, ne obișnuim și cu acest dor, privim cerul, mulțumim pentru ceea ce avem și așteptăm un final liniștit…

Acum, cimitirele poeziilor noastre sunt de mult pierdute…

Uneori happy-ending-ul devine doar un vis.

Într-un colț de lume, un om visează răsărituri și apusuri. Visează valurile mării izbind furtunos plaja caldă, nisipul fin… Visează pescărușii cu chipuri de îngeri… Visează zâmbete, libertăți, împliniri, suișuri și coborâșuri, destinații frumoase, mâini cuminți de copii, culori, sunete plăcute, nesfârșituri fără de sfârșit… Câteva momente mai târziu, același om deschide brusc ochii în fața unui coșmar. În jur se aud urlete, plânsete, iar tot ceea ce în era prezent în vis, dispare fără urmă. Asfaltul este mult prea rece. Oamenii sunt neputincioși. Viața este mult prea scurtă. Noi suntem mult prea mici. Mult prea devreme, pe un pat de spital, toate visurile ce ar fi putut urma….se risipesc precum valurile acelea care se izbesc de stânci, precum apusurile și răsăriturile care fug unele de celelalte… Acolo, în camera mult prea mica, colorată mult prea puțin, nu se mai poate privi decât Cerul. Mai jos de Cer este imposibil…. la propriu! De s-ar fi putut să nu existe astfel de momente!… O viață se spulberă în câteva clipe. Somnul nerăbdării și entuziasmului s-a transformat în insomnia unei realități de acum încolo mult prea severe… S-au dus! Au fugit departe… Căminul, cariera, călătoriile, familia, copiii… Iar dacă ar fi existat copiii, ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu îi mai putea îmbrățișa niciodată sau de a nu îi mai putea însoți niciodată, la grădiniță, la școală sau la cununie? Ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu le mai putea atinge niciodată chipul? Mai bine că nu au venit mai devreme copiii!… De acum încolo, cu toată durerea lumii în suflet, nu ar mai fi putut nimeni să le deschidă ușa… Suntem atât de mici și singuri! Și totuși, apreciem întotdeauna mult prea târziu ceea ce avem… Uităm să privim soarele sau refuzăm să o facem, căci ne dor ochii, iar la final ne rămâne doar întunericul. Și rămânem acolo, în întuneric… Uneori happy-ending-ul devine doar un vis……..

Sursa imaginii: Pinterest.com

Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața

Am ajuns la concluzia că am nevoie de durere. Fără durere, probabil că viața ar fi plictisitoare, banală, ca oricare alta.

Oscilând între da și nu, între alb și negru, între siguranță și nesiguranță, între bine și rău, mi-am dat seama că, făcând acel lucru pe care mai târziu îl voi condamna, voi ajunge din nou să trăiesc momentele de minimă singurătate, depresie, goliciune, frică pe care le-am trăit poate de prea multe ori și pentru prea multă vreme înainte de a fi cunoscut fericirea. Sunt momente de care îmi este în mod involuntar dor. Sunt momente care dau naștere zvârcolirilor ființei mele, însă prefer uneori acele zvârcoliri, pentru a simți astfel că sunt viu.

Probabil sună ciudat sau greșit, sau poate mi se pare, însă consider că nu pot crea fără tristețe. Nu pot gândi și nu pot picta literele fără a-mi simți sufletul într-o oarecare măsură schingiuit. Îmi este dor să elucubrez, să delirez, să evadez din preacomunul gri, să fiu singur în ochii celor ce nu vor să mă vadă

Renunț uneori la siguranță, la liniște, la zâmbete, de dragul funebru al unor psihoze amânate, niciodată vindecate.

Sau poate sunt doar un ciudat…

Gând CLXI

Când sufletul zbiară de prea mult plumb, caută-ți o umbră și ascultă-i durerea. Nu există o modalitate mai bună de a îți înțelege propria nenorocire….

Metamorfozele bolii

Ne tot risipim!… Din păcate, tot mai puțini sunt cei care scapă de umilințele bolii… În final, ajungem niște necuvântători complet distruși, complet putreziți de o luptă inutilă și întotdeauna inegală, astfel încât, în clipa ultimului adio, cu greu mai putem fi recunoscuți…

De ne-ar distruge doar pe dinăuntru, poate că boala nu ar fi atât de înfricoșătoare. Dar nu, ea își lasă adânc amprenta, ea urlă cu puterea a tot ce e mai viu în ea: “Veni, vidi, vici!”

%d bloggers like this: