Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: Emil Cioran

Reîntâlnire cu o fostă iubire – Limba Franceză

A început să îmi placă limba franceză în perioada școlii generale, când de altfel am și început să o studiez. Prin clasa a șaptea pot spune că devenisem destul de bun la materia respectivă și făceam tot ce puteam pentru a fi pus să citesc în fața clasei, pentru a le arăta tuturor că eu știu să citesc cu accent, că nu mă bâlbâi, că nu inventez cuvinte de care nu a auzit nici măcar Micul Paris. Și așa mai departe. Limba Franceză devenise o iubire nevinovată. Din păcate însă, a venit vremea liceului. Accentul nu se mai punea atât de mult pe asimilare și înțelegere, ci mai degrabă pe teoria “lasă-mă să te las”. Un ziar oferit cu drag profesoarei ne scăpa de orice grijă, însă nu pot spune că eram tocmai bucuros. Pentru conjugarea a două verbe – corect – primeam un 7 (maaaxim 8), ca să existe egalitate. Liberté, égalité, fraternité! Și uite așa, au trecut anii de liceu, fără a evolua deloc. Am uitat cinci cuvinte, am uitat cincizeci, am uitat o sută. Am zis că asta e. Rămăsesem cu pasiunea. DAR!, norocul a făcut să rămân fără servici la un moment dat (al naibii noroc!) și să fiu nevoit sa o iau de la capăt, să caut, să caut, să caut, să caaaaaaut. Cum “specializarea” mea era Operarea de calculator, am încercat să găsesc ceva în această arie. După ceva timp, mi s-a oferit șansa să fac parte dintr-o echipă în cadrul căreia urma să lucrez doar în limba franceză (cel puțin momentan), căci baza de date este făcută în special pentru clienți din Franța. Am acceptat imediat provocarea, iar acum, după trei zile de reacomodare, simt că am regăsit-o! Fosta mea iubire, după care am tânjit atâția ani… S-a întors! Sau… m-am întors! Este atât de frumoasă! Atât de fragilă și simplă!… Ușor ușor, lucrurile se reașază la locurile lor. Cred că Cioran – student veșnic întârziat, veșnic vagabond pe străzile Parisului, etern amic al singurătăților zvârcolite în mine -, a pus o vorbă bună exact atunci când mă așteptam mai puțin și aveam mai multă nevoie. Merci, mon camarade!

Advertisements

Update pentru colțul filosofic

După update-ul primit, colțul filosofic arată cam așa.

IMAG3092

Noii locatari ai bibliotecii sunt:
-Friedrich Nietzsche – Ecce Homo
-Emil Cioran – Caderea în timp
-Lucian Blaga – Aforisme
-322 de vorbe memorabile ale lui Petre Tutea
-Constantin Noica – Jurnal de idei

Pe lângă aceștia, a mai sosit un locatar și în partea de beletristică a bibliotecii. Acesta este John Steinbeck – Șoareci și oameni

Cioran poate da naștere până și zâmbetelor

“Mi-l amintesc foarte bine pe Mircea, face și el parte din copilăria noastră. Ți-aduci aminte cînd s-a apucat să frece școala cu slănină, ca s-o mănînce cîinii?”  (Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Emil Cioran către fratele său, Aurel Cioran – 26.02.1969, Paris)

[ M-am abținut cu greu să nu râd zgomotos, fiind în metrou când am citit paragraful respectiv… ]

Scrisori către cei de acasă

“<Realitate> nu există decît în suferință, dar moartea o anulează și pe ea, așa încît în cele din urmă nimic n-are nici o consistență […] În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate” (Fragment dintr-o scrisoare adresată de Emil Cioran părinților săi. Paris, 8 septembrie 1946)

Am început să citesc “Scrisori către cei de acasă”. Nu există cale mai bună de a ajunge să cunoști un om, în afară de a-i citi corespondența… Spre bucuria mea, Cioran era un mare amator de epistole.

Cioran. Răscoliri…

Dintr-un volum de esee “Cioranice”…

“A te plimba fără convingeri și singur printre adevăruri nu stă în puterea unui om, nici chiar în cea a unui sfînt; uneori, totuși, stă în puterea unui poet…”

“Între poezie și speranță, incompatibilitatea e deplină; de aceea poetul e victima unei arzătoare descompuneri. Cine ar îndrăzni să se întrebe cum a simțit viața cînd prin moarte a fost el viu?”

Gând CXLIII

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

“Aroganța rugăciunii”

“Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența ta, nopțile tiranizate de lumina ta, Siberiile mele să se topească sub soarele tău. Mai singur decât tine, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul și amestecându-se în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-ți atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruiește-mi minunea în sine reculeasă de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, condamnându-mă astfel la univers – la umilința și rușinea de a fi.” – Emil Cioran, “Tratat de descompunere”

%d bloggers like this: