Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: etica

Gând XCVII

Când am vrut să ies din casa oamenilor falși, erau două uși pe care le puteam alege după bunul plac. Pe una scria să accept realitatea și să îmi imaginez că nu s-a întâmplat nimic, iar pe cealaltă scria să mă întorc atunci când voi reveni la sentimente mai bune. Așadar, am ieșit pe fereastră!

Conceptul de libertate – părere personală

Birocratic, mecanic, legic, libertatea constă în a beneficia de drepturi egale cu ceilalți, de a fi ocrotiți de aceeași constituție, de aceleași norme. Dincolo de partea legică însă, ce este libertatea? Pentru mine, este posibilitatea de a acționa – în cunoștiință de cauză și având un discernământ corect – liber, de a mă putea deplasa oriunde și oricum, de a vorbi liber despre orice, oricând – din nou, ținând cont de norme, de bun-simț, de respectul pentru cei din jur -, de a scrie orice, de a avea acces la informații, de a învăța, de a beneficia de intimitate pe proprietatea privată – ceea ce din păcate nu se întâmplă mereu -, de a munci fără restricții, fără a fi împiedicat de “legi” rasiste sau xenofobe și multe altele. Am putea vorbi până anul viitor despre ceea ce cuprinde termenul de libertate.

Avem dreptul la libertate morală, ceea ce presupune că beneficiem de liberul arbitru, adică putem decide singuri ceea ce este bun sau rău, astfel încât ne putem dezvolta singuri propriul sistem de valori. Avem dreptul la libertate cognitivă, ceea ce înseamnă că putem și TREBUIE să gândim singuri, ghidați de propriile noastre raționamente, să alegem nemijlocit o parte sau alta a baricadei. Avem, după cum ziceam, dreptul de a scrie, citi și vorbi liber, în condițiile în care nu calomniem fără acoperire un seamăn de-al nostru; aici însă, aș avea ceva de obiectat la adresa legilor în vigoare – ar trebui ca omul să fie liber să spună ce vrea, când vrea, unde vrea, despre cine vrea, atât verbal, cât și în scris, indiferent că este vorba de laude sau de ponegriri. De ce spun asta? Pai, dacă Viorel și Costel se ocărăsc, nu pățesc nimic, căci se consideră că au ei treaba lor, le trece. Dacă Viorel se duce în fața Parlamentului și îl ocărăște pe domnu’ cu ochelari, pardon, pe Victor Ponta, cu siguranță că Viorel va suporta anumite consecințe nu tocmai plăcute. De unde până unde aceste diferențieri? Nu este aceeași constituție pentru toți? În fine, să trecem mai departe. Avem libertatea de a fi educați în mod egal, de a obține note, calificative sau premii ținându-se cont de aceleași criterii. Avem dreptul și libertatea de a cere o schimbare, ceea ce ține de fapt de liberatea de exprimare. Cu această ocazie, vreau să menționez că domnii în uniforme negre sau albastre, după caz, nu au dreptul de a fi violenți, atât verbal cât și fizic, cu cei care ies în stradă și strigă DEMISIA. Indiferent a cui. Avem libertatea de a visa, de a avea idealuri, ceea ce înseamnă că profesorii din școlile primare și generale ar trebui să încurajeze generațiile tinere să facă ceea ce le place, să încurajeze copiii spre a acționa independent, de a construi, de a crea, de a inova, de a aduce ceva nou. De ce încă auzim sintagme de genul Încetează cu prostiile! Nu ai abilitățile necesare pentru a fi pompier! sau Tu, tenor? Pai, tu nu știi să spui notele muzicale, nu ai nicio șansă. De ce? (Bineînțeles, am dat două exemple obiective, care nu țin de experiența proprie. ÎNSĂ, sunt exemple tot mai concrete în societatea de azi). Ar trebui ca părinții, profesorii, oamenii mari în general să le spună copiilor că sunt frumoși, că sunt deștepți, că sunt liberi să viseze și să aibă aspirații și că dacă vor munci mult vor putea ajunge acolo unde și-au propus.

Cu siguranță că acest concept numit libertate transcede umila noastră viziune asupra vieții. Cu siguranță că  acest termen merge mult mai departe în înțeles, însă consider că momentan este de ajuns. Mai departe, fiecare are propria judecată, fiecare are o viziune diferită asupra libertății, fiecare are dreptul să aleagă dacă îi place sau nu libertatea așa cum e ea.

Iată, deci, articolul pe care vi-l promisesem! Dacă aveți obiecții de orice fel, accept cu plăcere orice fel de critică 😀 So, hit me as hard as you can!

Sărăcia și etica

Contraste! Acest cuvânt descrie perfect toate orașele din lumea asta. Din păcate, uneori contrastele sunt atât de puternice, încât ne aruncă pur și simplu într-o stare de tristețe greu remediabilă. E o stare de tristețe, de compasiune, de milă uneori ( deși nu îmi place acest cuvânt…mi se pare un cuvânt umilitor).

Mă plimb prin București, observ câteva cafenele “fancy”, un hotel impunător, niște magazine “piți-coca style”, niște mașini tunate, care mai de care mai admirate, după care ajung la polul opus: case dărăpănate, copii murdari și triști, străzi ce seamănă mai degrabă cu niște ghene de gunoi, rufe întinse aiurea, pe niște sârme improvizate, în spatele unor garsoniere mizerabile…

Este oare societatea morală? Este oare moral ca societatea să lase de izbeliște aceste cazuri? Este oare moral ca în secolul 21 să mai existe astfel de condiții de trai?

Urmăream recent un documentar despre copiii străzilor din anii 90…am rămas șocat. Nu că nu mă așteptam să văd ceea ce am văzut, dar pur și simplu nu am putut rămâne impasibil. Copii de 10-12 ani care trăiau mai rău decât animalele, care se drogau, care îmbrăcau aceleași haine cu lunile…Iar aceste cazuri încă au loc și astăzi. Este oare etic, ce se întâmplă?

O societate fără coduri etice este o societate goală. O societate care permite fără niciun fel de remușcare ca drama acestor oameni să persiste, o societate care aruncă bani pentru modernizarea bisericilor – cică – și nu poate aloca fonduri pentru construirea de orfelinate, centre de reabilitare, azile… e o societate pierdută.

Avem nevoie de etică! Avem nevoie de un viitor! Prezentul s-a cam înnegrit… Facem și noi ceva?…

Despre tăcere

Tăcere – acesta este cuvântul asupra căruia îmi arunc astăzi privirea. Un cuvânt simplu, care gâdilă frumos timpanele, dar care descrie o stare mai mult sau mai puțin plăcută – depinde din ce unghi privim subiectul. Haideți să vorbim puțin despre cât de morală este tăcerea!
Tăcerea are momente când este morală, etică, benefică, salvatoare, însă are, de asemenea, și momente când dăunează celor ce o „practică”, dar și celor asupra cărora aceasta se abate. Să luăm pe rând, cele două tabere:
Tăcerea este benefică atunci când este „folosită” pe post de medicament, pe post de umbrelă pentru ploile reci ale cuvintelor, atunci când îndeamnă la cumpătare, respect și iubire. Este moral ca atunci când, de exemplu, cineva este într-o situație stresantă, noi să nu sărim asupra sa cu „discursuri incurajatoare”, să lăsăm acea persoană să respire, să își privească situația în ansamblu, să ia singură anumite decizii. Atunci când, de exemplu, persoana iubită ne roagă să îi oferim puțină liniște, puțină înțelegere, să degajăm puțin terenul, e important să îi înțelegem acesteia dorința și nevoia și să acceptăm situația ca atare. În caz contrar, nu putem decât să înrăutățim situația. O persoană care nu poate să se lipsească de cuvinte atunci când situația o cere, este o persoană imatură, lipsită de educație și respect pentru cei din jur.
De cealaltă parte a baricadei, tăcerea poate fi dăunătoare în cazul în care, de exemplu, o persoană ne cere ajutorul, dorește un sfat sau o simplă părere, iar noi suntem prea comozi și prea importanți pentru a îi răspunde. Atunci când întoarcem spatele celor ce ne solicită și preferăm să ignorăm, de multe ori apare durerea. Cu siguranță că nu durerea fizică, însă cea sufletească. Haideți să luăm un caz des întâlnit în zilele noastre: De exemplu, o mamă se ceartă cu fiul său și nu își mai vorbesc timp de 5 ani. La un moment dat, mama, cea care i-a dat viață copilului, cea care s-a chinuit să îl crească, rămâne imobilizată la pat, fără nicio putere, fără prea multe zile de viață rămase, singura posibilă alinare fiind vocea fiului său. El află de problema mamei, însă își spune în sinea lui: „Daca nu m-a căutat atâta vreme și nu a avut nevoie de mine, ei bine, nu mă mai interesează. La ce bun să mă întorc?”. Și iată cum mama, bolnavă și tristă, se stinge fără nicio ultimă alinare. Vă spun sincer că acum, scriind aceste cuvinte, chiar dacă nu sunt inspirate din nicio poveste personală mie, mă încearcă o senzație ciudată, de tristețe, de compasiune, de milă… Câteva lacrimi stau să curgă. Mă abțin însă.
Iată, deci, oameni buni, la ce poate duce tăcerea. Tăcerea poate aduce satisfacții, dar poate aduce și lacrimi amare. Poate să ne reînvie, dar poate să ne și îngroape. De aceea spun, fiți atenți, oameni buni, atunci când „folosiți” tăcerea, căci folosită neglijent, poate fi fatală.

%d bloggers like this: