Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: familie

Uneori happy-ending-ul devine doar un vis.

Într-un colț de lume, un om visează răsărituri și apusuri. Visează valurile mării izbind furtunos plaja caldă, nisipul fin… Visează pescărușii cu chipuri de îngeri… Visează zâmbete, libertăți, împliniri, suișuri și coborâșuri, destinații frumoase, mâini cuminți de copii, culori, sunete plăcute, nesfârșituri fără de sfârșit… Câteva momente mai târziu, același om deschide brusc ochii în fața unui coșmar. În jur se aud urlete, plânsete, iar tot ceea ce în era prezent în vis, dispare fără urmă. Asfaltul este mult prea rece. Oamenii sunt neputincioși. Viața este mult prea scurtă. Noi suntem mult prea mici. Mult prea devreme, pe un pat de spital, toate visurile ce ar fi putut urma….se risipesc precum valurile acelea care se izbesc de stânci, precum apusurile și răsăriturile care fug unele de celelalte… Acolo, în camera mult prea mica, colorată mult prea puțin, nu se mai poate privi decât Cerul. Mai jos de Cer este imposibil…. la propriu! De s-ar fi putut să nu existe astfel de momente!… O viață se spulberă în câteva clipe. Somnul nerăbdării și entuziasmului s-a transformat în insomnia unei realități de acum încolo mult prea severe… S-au dus! Au fugit departe… Căminul, cariera, călătoriile, familia, copiii… Iar dacă ar fi existat copiii, ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu îi mai putea îmbrățișa niciodată sau de a nu îi mai putea însoți niciodată, la grădiniță, la școală sau la cununie? Ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu le mai putea atinge niciodată chipul? Mai bine că nu au venit mai devreme copiii!… De acum încolo, cu toată durerea lumii în suflet, nu ar mai fi putut nimeni să le deschidă ușa… Suntem atât de mici și singuri! Și totuși, apreciem întotdeauna mult prea târziu ceea ce avem… Uităm să privim soarele sau refuzăm să o facem, căci ne dor ochii, iar la final ne rămâne doar întunericul. Și rămânem acolo, în întuneric… Uneori happy-ending-ul devine doar un vis……..

Sursa imaginii: Pinterest.com

Advertisements

Poezia, o dulce boală ereditară

“Și iată noi doi la capete diferite de lume
și-ntre noi polară iubire,
pânza țesută de neștiutele
mele palme către
inima ta
și iată
centrul pământului sunt palmele mele
în care s-a cuibărit
sufletul tău ridicat către soare.”

Citesc cuvintele mătușii mele, pe blogul ei, care a prins de curând glas, și nu mă pot abține să nu zâmbesc în colțul sufletului, mândru și liniștit. Atâta timp cât suntem cuprinși de spiritul poetic, istoria se va scrie singură și atât de frumoasă!

Să ne îndreptăm către un orizont frumos prin simplitatea lui

Mi-e dor de ochii tăi, iubito! Și-mi este dor și de gura ta perfectă. Și de părul tău. Și de vocea ta. Dar mai ales, mi-e dor de tine, de sufletul tău, de minunăția aia pe care oamenii o numesc suflet. Eu o numesc mir sfânt, căci sufletul tău îmi binecuvântează fiecare pas, fiecare gură de aer, fiecare gând, fiecare clipă în care mă bucur de minunea de a fi…

Aș vrea să avem o lume doar a noastră, să fim înconjurați de natură, de liniște, de câteva animale, de câțiva copii pe care să-i vedem zburdând pe străduțe, fără griji, plini de zâmbet… Aș vrea să avem mica noastră căsuță, cu șemineu și balcon plin de flori… Și aș mai vrea să avem doi prichindei care să urle toată ziua prin casă, care să ne enerveze, dar care să ne umple totuși viața de fericire, să o completeze… Aș vrea să venim împreună acasă de la servici, să gătim împreună, să stăm cu mogâldețele la masă, să fim o familie simplă și frumoasă, să facem planuri de vacanță, să mergem vară de vară la munte și la mare, să mergem în excursii, să îndeplinim toate visurile pe care le avem astăzi… Aș vrea să îmbătrânim frumos împreună, uniți, iubindu-ne cel puțin la fel de frumos precum o facem acum….

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Astăzi ai plecat acasă la tine și am rămas trist…. Nu trebuia să ne despărțim așa… Aș fi vrut să zâmbim mai mult, să stăm mai mult îmbrățișați, să ne privim mai mult în ochi și să respirăm tăcerea… Atât! A fost o seară frumoasă, te-am simțit aproape de sufletul meu, iar dimineața a venit ca un duș rece. Foarte rece…..

Îmi pare rău, copilă! Trebuia să am mai multă grijă de tine astăzi, cum de altfel trebuia de multe ori să am mai multă grijă de tine, în alte dăți… Mă doare, căci vreau să te văd zâmbind, să îți văd chipul luminându-se și ochișorii sclipind de bucurie… Urăsc tristețea din obrajii tăi și din privirea ta…

Iartă-mă te rog și hai să visăm în continuare, iubito! Îți promit că vom atinge toate stelele spre care tindem! Îți promit! Și voi repara toate greșelile pe care le-am făcut, iar tu vei fi mândră de mine. Promit!

 

Te iubesc enorm, piticuța mea dragă! Enorm! Îți mulțumesc că exiști și că îmi dai putere să exist și să sper!

Trebuia să te întâlnesc pe tine ca să fiu fericit!!!

Scrisoare către iubita mea

Draga mea,

Sincer să fiu, nici nu știu de unde să încep. Aș avea atât de multe să îți spun, încât mă gândesc că nu mi-ar ajunge o viață pentru a scrie această scrisoare. În concluzie, voi fi cât de succint voi putea.

În primul rând, încă mă mir că mă aflu aici. Oare este real? Oare nu este un vis? Mă gândesc și acum la clipele acelea în care eram atât de emoționat punându-ne unul altuia primele întrebări… Nu te cunoșteam aproape deloc, dar te doream atât de mult! Simțeam în glasul tău, vedeam în privirea ta frumusețea sufletului ce îți decora pe interior trupul atât de frumos! Pășeam ușor pe fiecare alee în parte, vizibil stângaci. Tu erai calmă, îmi vorbeai frumos, mă amăgeai în glumă spunându-mi că de fapt ție nu îți plac fotbaliștii, ci mai mult tenismenii, mă lăsai să visez, apropiindu-ți sufletul de mine cu fiecare gest pe care îl făceai….

În fine, timpul a trecut. Am început ulterior o poveste al cărei fir nu îl puteam anticipa, o poveste pe care o doream a fi frumoasă ca ziua aceea ce ne prinsese sub copacul înflorit din parc… Au trecut zile, după care mai multe zile, după care mai multe luni și tot așa. Te doream din ce în ce mai mult. Te iubeam din ce în ce mai mult. Te prețuiam din ce în ce mai mult. Privindu-te în ochi, simțeam de fiecare dată emoția primelor clipe. Încă nu îmi venea să cred că ești acolo, lângă mine, oriunde m-aș duce. A trecut vara, a trecut toamna, a trecut și iarna. După aceea a trecut anul, cu tot cu primăvara sa… Am reușit să înflorim împreună. Uitându-mă astăzi în spate, pot spune că am trecut împreună aproape prin toate. Ne-am iubit și ne iubim, ne-am avut și ne avem, ne-am zâmbit și ne zâmbim, am visat și visăm, ne-a fost dor și ne e dor, am plâns și plângem, am suspinat și suspinăm, ne-am bucurat și ne bucurăm, am făcut poze și facem poze, am călătorit și călătorim, ne-am creat amintiri și ne creăm amintiri, am fost supărați și suntem supărați, am iertat și iertăm, am fost penibili și suntem penibili, am fost copii și suntem copii, am fost maturi și suntem maturi, ne-am descoperit și ne vom descoperi toată viața.

Iubita mea frumoasă, cât de frumos este acest vis! Știi, stau mereu și mă gândesc…. îmi dau seama că de fapt tu ești o binecuvântare pentru sufletului meu. Tu ești OMUL care a fost creat pentru a mă găsi și pentru a mă salva la un moment dat. Și ai venit! Și m-ai salvat! Și nu o singură dată… Cred că fiecare om are un OM! Cred că fiecare om trebuie să își găsească binecuvântarea! Ce noroc, că mi-am lăsat sufletul deschis!… Altfel, cum ai mai fi putut intra!…. Mă gândesc că tu ești viitorul meu, nu doar prezentul. Anii vor trece, iar tu îmi vei purta mândră numele. La fel, anii vor trece, iar două mogâldețe cu ochi căprui ne vor striga mami și tati, umplându-ne sufletele de bucurie… Vom trece împreună prin toate etapele vieții, iar la final vom fi fericiți că ne-am întâmplat și că ne-am dus unul pe celălalt până la linia de sosire, până la poarta de sus, căci acolo este destinația celor ce iubesc și trăiesc prin și pentru iubire. Ne vom odihni împreună și vom zâmbi, fericiți și mândri că nu am lăsat nimic să ne atingă firul poveștii.

Cât de dragă îmi ești, iubito! Te iubesc din tot sufletul și te voi iubi până la final. Și dacă mă gândesc mai bine îmi dau seama că, din fericire, nu există final. Refuz să cred că nu vom avea cândva împărăția noastră, după ce ne vom fi trăit viața aici…. Până atunci, voi continua să te prețuiesc și să am grijă de tine și să îți fiu!

Închei această scrisoare, iubito, căci nu știu ce aș mai putea zice… Sper doar ca tu să simți întotdeauna tot ceea ce nu știu să exprim în cuvinte…. Te iubesc și îți mulțumesc!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                           Cu drag, al tău pentru totdeauna,

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              Cristian Verzea!

Gând LXXXVIII

Poate că nu avem darul picturii, însă îmi place să cred că fiecare dimineață pe care o petrecem îmbrățișați îți pictează sufletul în culorile calde ale viitorului și ale familiei…

Călătorie pe străzile neantului

El a uitat de mult ce înseamnă un cămin. A uitat de mirosul de mâncare caldă ce-l întâmpina încă dinainte să intre pe ușa casei, a uitat de scârțâitul ușor al scaunului din bucătărie și a uitat până și de lampa sa, pe care o iubea de altfel nespus de mult în vremea în care încă își făcea culcuș în pat. Astăzi rătăcește aiurea pe străzile surdo-mute, târând după el un sac de gânduri învechite ce i-au adus de-a lungul vremii doar necazuri. Ar vrea să scape de ele, ar vrea să le arunce, dar se răzgândește imediat, căci cine știe cât de friguroase vor fi nopțile viitoare și câtă nevoie va avea de câte un marafet care să-i servească drept lemne de foc… Se teme că va avea de înfruntat o iarnă geroasă sub cerul liber și ghețos. Se teme că într-o dimineață va uita să se mai trezească, gândurile din sac nefiindu-i destul de bune pentru a-l putea înveli timp de trei luni de zile… S-ar uita în suflet, dar acolo este un lac secat, căci în clipa în care și-a luat gândurile în spinare și a ieșit pe ușa casei, a renunțat la trăirile afective, la simțiri, la sentimente, la bătăile inimii. Ce să mai culeagă de pe fundul unui lac abandonat?! Poate doar regrete… Dar chiar și așa, de ce folos îi mai sunt acum regretele?!……………………………….

Și uite-așa, încă un amărât își află sfârșitul printre grămezi de asfalt, praf și noroi, în frig, departe de lumea de acasă, departe de familie, departe de tot ce a însemnat vreodată fericire. Fără suflet, omul nu poate supraviețui decât din inerție, însă pentru prea puțin timp… Gândurile sunt doar foc de paie, sunt doar petice, nu materie primă…

Gând LXXVI

În război fiind, sunetul gloanțelor acoperă sunetul oricărui gând lăuntric și te face să înnebunești. La un moment dat îți cade din buzunarul de la piept o poză cu cei dragi, în care toată lumea zâmbește. Privește-o, zâmbește, sărut-o și pune-o înapoi la piept! Acordă-ți un moment de răsfăț – imaginează-ți fericirea! Poza reprezintă speranța. Ea moare ultima, în clipa în care nu vei mai avea putere să o privești, să zâmbești, să o săruți și să o pui din nou la piept.

%d bloggers like this: