Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: fericire

Minha amada

Eu nu-ți iubesc doar ochii. Sau buzele. Sau obrajii. Sau fruntea. Sau nasul. Sau bărbia. Sau gândul pe care-l ții cuminte sub straja chipului tău plăpând. Eu îți iubesc întregul. Îți iubesc chipul, îți iubesc mâinile mici cu care îmi sprijini obrajii, îți iubesc părul, căci el îmi iubește degetele, îți iubesc picioarele scurte, căci te asemăn cu mogâldeața aia pe care o visez, care să semene cu tine și care să mă țină de mână în parc, care să îmi lumineze fiecare pas. Îți iubesc vocea, căci mă faci să cred în îngeri, dar îți iubesc și tăcerea, căci mă faci să iubesc tot mai tare să te descopăr și să te admir în același timp.

Iubito, eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ci o așez pe toată la poalele ființei tale, drept veșnică recunoștință și neîncetat strigăt de fericire.

Uneori m-am izolat într-o celulă rece și am lovit cu pumnii în pereți, așteptând să iasă vinovații la iveală. Alteori m-am considerat eu însumi vinovat de tot și toate și m-am suit pe cel mai înalt deal, gata să mă las pradă gravitației. Uneori am blamat. Alteori am apărat. Uneori am greșit. Alteori am împlinit. Uneori nu am fost eu. Alteori am fost prea plin de mine. Uneori am fost ghețar. Alteori am fost vulcan. Astăzi am încrederea și speranța că am găsit un echilibru în toate. Nu mai vreau să trăiesc complicat și redundant. Vreau zâmbet, vreau brațele tale în jurul meu, vreau somn de zi și somn de noapte la pieptul tău.

Să mă ierți, copil drag, pentru clipele în care nu am fost cel ce sperai să fiu. Sau pentru clipele în care am făcut ca drumul nostru să pară greu. Sau pentru acele momente când nu am avut răbdare sau înțelepciune. Nu am vrut să te rănesc. Nu am știut să fiu altfel. Eu mă învățasem de prea multă vreme să mă apăr cu garda jos, să privesc durerile și să aștept să treacă. Nu am știut că pot fi puternic. Credeam că trebuie să mă autodistrug pentru a mă pedepsi pentru ceea ce facusem sau nu facusem în viața mea. Nu am știut că scopul vieții nu este să scriem bine despre tristețe, ci să trăim prezentul, cu toate pânzele sus, cu speranță și zâmbet în suflet. Acum știu! Încă mai sper în nesiguranța mea ca într-o zi să îmi spui că m-ai iertat și că este totul ok, chiar dacă mi-ai spus asta de atâtea ori, non-verbal…

Acum știu și aleg să îți zâmbesc mereu. Te iubesc, om drag! Îți mulțumesc că îmi ești!

Para sempre seu, minha amada!

Advertisements

Mai scriem și noi?…

De ceva vreme, mă confrunt cu un fel de criză de identitate. Cei care citesc acest blog de mai multă vreme și-au dat deja probabil seama de acest lucru prin prisma absenței tot mai îndelungate a unor noi articole.

Am creat acest blog acum câțiva ani (prin 2010, cred) și am început prin a posta poezii, poze, melodii… În principiu, chestii triste, căci da, eram trist. În 2012, am găsit ceea ce nu știam că există – liniștea. Am găsit echilibrul, motivul, direcția, sensul, iubirea, frumosul. Aici consider că a avut loc declicul. O vreme am scris despre fericire. Din entuziasm, din beție, din tot ceea ce înseamnă iubirea. Apoi, în timp, am început să simt că, din punct de vedere literar, fericirea nu este un plus. Am încercat să scriu din perspectiva unui alter ego, imaginând diverse ipostaze ale unui eu închipuit, doar pentru a îmi satisface iubirea de dramă, decădere, descompunere, Cioran. Literar, psihic, artistic, platic vorbind, îl iubesc pe Cioran. Iubesc decăderile. Am considerat și consider în continuare că dacă scrii despre fericire nu te numești scriitor, ci mai degrabă povestitor. Fericirea se degustă, se gustă, se trăiește, se îmbrățișează. Fericirea se cultivă în colțurile gurii. În schimb, frica, deznădejdea, singurătatea, disperarea…se supraviețuiesc. Diferența dintre a trăi și a supraviețui este aceea că în primul caz nu îți dai seama de trecerea timpului. În cel de-al doilea caz, nu știi că mai există și altceva în afară de timp.

Acum, mă gândesc să schimb ceva. Poate că schimbarea este ceea ce am nevoie. Poate că acest blog a ajuns la antipodul incipitului… Am postat atâtea chestii mundane, oarecare, obișnuite, care nu au nimic a face cu sufletul, cu dezechilibrul, cu emoțiile, încât simt că revenind aici nu aș face decât să renovez în stil gotic o casă care păstrează un stroboscop în mijlocul sufrageriei…

Poate mă voi metamorfoza cumva, cândva, spre a atinge din nou culmile cele mai înalte ale liricului și epicului…

Între timp și până la finalul tuturor zorilor ce vor mai fi, mă bucur de fericirea din viața de dincolo de hârtie 🙂

Desculț. Iubesc.

Calc cu pleoapa dreaptă pe asfaltul fierbinte al căpruiului tău. Nu știu unde a început, însă știu că este fără de sfârșit. Pleoapa stângă pășește și ea, ușor timidă. A început ploaia. Ambele mele pleoape sunt acum captive în șotronul căpruilor tăi.

Două tălpi ce nu vor părăsi nicicând acest pământ sfânt ce aduce aminte de liniștea copilăriei …

Te iubesc.

Gând CLXXXIX

Oamenii fericiți nu pot fi scriitori. Ei sunt povestitori. Scrisul se naște în văi, nu deasupra dealurilor.

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Ți-aș spune că te iubesc

Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!

Amintiri despre mâine

Aș vrea să fim atât de fericiți, încât să uităm că suntem fericiți. Fericirea pură nu se conștientizează, ci se absoarbe, se trăiește, se devorează fără ca timpul sau spațiul să existe. Fericirea este inefabilă. Aș vrea să ne rătăcim de rațiune și să cutreierăm fără sfârșit, spre oriunde și totuși spre nicăieri.

Aș vrea să fim atât de fericiți astăzi, în fiecare astăzi, încât ziua de mâine să nu mai existe. Fiecare mâine ar deveni astfel o mică parte a unui astăzi fără sfârșit. Fericirea s-ar subînțelege prin simpla existență a două suflete ce respiră din aceiași plămâni.

Moartea ar deveni o formalitate. Un repaos înaintea reprizei secunde, eterne.

Aș vrea să ne întindem pe spate și să transcendem tavanul, să privim Luna și Stelele și să depănăm amintiri de mâine.

%d bloggers like this: