Ți-aș spune că te iubesc

Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!

Amintiri despre mâine

Aș vrea să fim atât de fericiți, încât să uităm că suntem fericiți. Fericirea pură nu se conștientizează, ci se absoarbe, se trăiește, se devorează fără ca timpul sau spațiul să existe. Fericirea este inefabilă. Aș vrea să ne rătăcim de rațiune și să cutreierăm fără sfârșit, spre oriunde și totuși spre nicăieri.

Aș vrea să fim atât de fericiți astăzi, în fiecare astăzi, încât ziua de mâine să nu mai existe. Fiecare mâine ar deveni astfel o mică parte a unui astăzi fără sfârșit. Fericirea s-ar subînțelege prin simpla existență a două suflete ce respiră din aceiași plămâni.

Moartea ar deveni o formalitate. Un repaos înaintea reprizei secunde, eterne.

Aș vrea să ne întindem pe spate și să transcendem tavanul, să privim Luna și Stelele și să depănăm amintiri de mâine.

Advertisement

Gând CLXXXIII

…Să mă îmbrac cu îmbrățișarea ta și să deschid umbrela veșniciei, să rămânem adăpostiți, îndrăgostiți, privilegiați…

Gând CLXXXI

“Când toate se adună poți înnebuni plângând,
dacă nu înnebunești râzând din când în când”

(Vikloth și Lucian C – Scrisoare deschisă)

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Diamantele pot străluci și în mizerie

“Stăteam tot timpul afară, jucam fotbal, mă plimbam pe biciclete furate și adesea veneam acasă cu o foame de lup. Deschideam ușile dulapurilor și mă gândeam: <<Dă, Doamne, dă, Doamne să găsesc ceva!>> Dar nu, nimic, doar chestiile obișnuite: lapte, unt, o felie de paine și, în zilele bune, niște suc – suc cu multivitamine în cutie de carton de patru litri de la magazinul arăbesc, pentru că era cel mai ieftin – și, evident, bere, Pripps Blå și Carlsberg, baxuri de câte șase cu cercurile acelea de plastic în jurul cutiilor. Uneori, nu era decât bere și-mi ghiorțăia stomacul. E un chin pe care n-o să-l uit niciodată. Întrebați-o pe Helena! Frigiderul trebuie să fie plin-ochi, îi spun întotdeauna. N-o să renunț niciodată la asta. De curând, băiatul meu, Vincent, plângea fiindcă nu i se dăduseră pastele în timp ce macaroanele fierbeau deja. Copilul urla fiindcă mâncarea nu era gata destul de repede pentru el și mi-a venit să zbier: <<Dac-ai ști tu ce bine-ți merge!>>”

Zlatan Ibrahimović, “Eu sunt Zlatan”

Gândul de pe malul ăstălalt

Dă-mi, Doamne
          o mare și           un mal și
 un gând transfigurat,
          devenit peste noapte,              nicidecum pe dedesubt,
 lacrima frumosului;
                                                               și 
lasă-l să se prelingă ușor,
                                 ușor,
                            atâââât de ușor
 pe obrajii noștri obosiți de depărtări
                                                 îngrămădite și...
 lasă-l să cadă pe nisipul,
 ah!,
 pe nisipul călduț de dimineața devreme -
                                de vreme ce tot mijim ochii,
 barem să visăm...
         să visăm...
            să visăm fericiri,
 pardon!,
 una singură! - o fericire pentru amândoi,
                                doar am învățat tabla împărțirii...