E ger cumplit, iubito,
sub Cer, mă înghite pustiul;
tac pietrele toate
și tremură-n gânduri
și tare mi-e frică,
copilo!
Noi am visat fericirea
și ne-am iubit exemplar;
mi-e frig –
e ger cumplit în pustiu
și tremură toată,
iubirea.
………………………………………
Nu am mai scris de mult…
Mi se scufundă ființa și corăbiile
în apele căprui, autumnale;
sunt pline de prea-gol, odăile,
mi-e frig, în doruri prea barbare…
În orizont, nenorociri par iminente,
în cerc, se-adună vulturi răbdători;
și tei, și plopi, și brazi, făr’ diferențe
se duc. Suntem cu toții muritori…
Un vid exacerbat ucide o întreagă Siberie de visuri, lăsând în urmă doar câteva dâre e sânge criogenizat ce se sparge sub tălpile-i erijate în dalte de oțel. Călători rătăciți se transformă în stane de neant, pe măsură ce temperatura aerului scade sub nivelul celui mai mic radical… Nu mai rămân nici visuri, nici călători care să le poarte pe umeri neștiutori, nebănuiori și puri, ci totul se reduce la o Sahară atât de grea încât s-ar putea îngropa până și pe ea…
Diseară, împărți-vom noi din nou aceeași cană,
sau vom vorbi dintre pereți prea despărțiți,
din interior de rană?
Ne vom cuprinde reciprocul în cântarea trupurilor noastre,
sau vom sfârși ca doi soldați, rămași în urmă, separați,
pierduți de oaste?
Oare ți-e frig și întuneric, tot la fel cum mi-e și mie,
sau te-ai pierdut de mult, asfixiată colo-n jugul greu
ce-aduce-n spate prea-murdară nebunie?…
Ce ironie, iubito! Locurile noastre, deși pustii, sunt ocupate. De frig. De albul rece, surd și orb…
Frunzele cad,
Culorile dansează,
Ploaia mângâie,
Frigul dezmorțește –
miroase a Toamnă.
“E atât de frig! Atât de frig, încât îmi pot auzi sufletul crăpând precum pantalonii degerați din cauza zăpezii. E un ger cumplit, iar eu nu am decât trei straturi de piele. Insuficiente! Mă transform cu pași grăbiți într-un om de zăpadă, la propriu. Fulgii, în loc să îmi producă o bucurie simplă, onestă, care să mă ducă cu gândul la vremurile copilăriei, mă ucid cu fiecare poposire a lor pe corpul meu neputincios. Stau stingher într-un colț de stradă și privesc oamenii care trec pe lângă și peste mine de parcă n-aș exista. Unii dintre ei se împiedică, dar nu se întorc. Doar se șterg pe ghete și pleacă mai departe. Sufletul meu e un preș întins în fața corpului, iar ei îl calcă și îl terfelesc ca pe o zdreanță. Și dacă nu m-ar durea, nu aș mai fi om. Am însă pretenția – sau poate doar senzația – că sunt încă om. Mă ridic și încep să colind desculț străzile orașului ăstuia mult prea aglomerat și totuși prea gol, încercând să nu îngheț. Degeaba! Sunt un sloi de gheață de vreo doi metri ce se târăște și se crede om. Privesc trecătorii în ochi, ei privesc prin mine. Privesc clădirile, străzile, oamenii, câinii vagabonzi. Aceștia din urmă par să fie singurii purtători de suflete. Trecând pe lângă ei, simt o căldură aparte, o căldură simplă ce se scurge din sufletele lor abandonate de stăpâni. Sunt niște solitari, la fel ca mine și cerșesc iubire și respect. Cer să fie mângâiați și hrăniți. Cer să fie priviți ca buni prieteni. Mă așez lângă unul dintre acești câini și îl iau în brațe. Îi simt recunoștința și emoția imediat. Văd cât de fericit este acum, că are și el un prieten. Sau măcar că cineva îl înțelege. Nu vorbim, dar ne simțim sufletele reciproc. Ce spectacol odios se desfășoară în jurul nostru! Purtătorii ilegali ai titlului de oameni se perindă nepăsători pe străzi și au impresia că ei sunt totul. Au impresia că o pereche de ghete și câteva haine îi fac mai speciali. Pun pariu că și-au cumpărat haine doar pentru a masca golul din pieptul lor. În fine!…Din păcate, frigul este prea mare! Vântul bate tot mai tare, fulgii ne lovesc tot mai violent, inimile noastre cedează hipotermiei.
…………………………………………………………………………………………………………………………..
Peste câteva zile, mă trezesc pe patul unui spital, speriat și nedumerit, mă uit în jur și observ o persoană stând lângă mine. Are un zâmbet minunat, un căprui din care îmi vine să sorb instantaneu, iar cuvintele sale îmi îmbracă sufletul cu cea mai fină catifea. Preț de câteva clipe, sunt pierdut! După ce mă dezmeticesc, o întreb cu durere în voce: “Unde e el?” Îmi răspunde, vizibil afectată: “Îmi pare rău, nu a putut supraviețui primei nopți…..”……. Lacrimile îmi invadează fața, iar ea își continuă fraza: “…însă promit să am eu grijă de tine. Nu te voi mai lăsa să îngheți. Când vei mai înfrunta frigul, voi fi lângă tine și te voi ține de mână”. Atât de calde îi sunt cuvintele, încât mă ridic imediat și o îmbrățișez. Îi mulțumesc și mă întind în pat, obosit, trist, dar în același timp fericit. Ea adoarme lângă mine.”
Izbucniri 