Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: frunze

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Izbucniri așezate

Azi, ultima frunză s-a prăbușit –
Stau răstignite ecouri de mai;
Un vânt prea zănatec, spre noi s-a urnit;
Mai vino! Mai stai!

O toamnă ce mă invadează

Tavanul se crapă ușor și lacrimi reci poposesc pe podeaua camerei mele mereu prea goale. Prin scorburile făcute de ploaie alunecă sute de frunze orfane și triste, iar tălpile-mi uscate de singurătatea propriilor pași ating acum covorul umed, cu colorit vetust… Ce toamnă s-a făcut în camera mea mereu goală! Doar o băncuță veche și uitată de timp mi-ar mai trebui… Ce poezie, în sufletul meu! Câte morți se nasc și câte vieți se pierd! Câte iubiri se urlă și câte disperări se plâng! Ce toamnă! Ce poezie!…

Sursa foto: Pinterest.com

Ne vom reîntâlni cât de curând, iubito!

Azi m-am trezit destul de devreme. Nu am mai putut dormi, căci am auzit-o toată noaptea strigându-mă. Avea aceeași voce caldă și molcomă, iar lacrimile m-au năpădit la fel ca acum patru ani pe patul ei mic și alb… M-am ridicat din pat și am plecat să o vizitez. Îmi este atât de dor! Pe drum, merg parcă fugind, iar sufletul mi se zbate ciudat, ca și cum aș ști că ea mă așteaptă. că nu trebuie să întârzii. Intru pe poarta de metal negru-nocturn și încep să-mi târăsc emoționat tălpile grele peste covoarele de frunze parcă și ele obosite, ce au renunțat parcă și să mai foșnească.

Am ajuns! Of, mă așez ușor lângă ea și încep să-i vorbesc. Îmi imaginez că este una dintre serile noastre și că mă întreabă ce am mai făcut, cum mi-a fost… Îi povestesc înecându-mă, plângând ca un copil. Privirea mi se-ndreaptă către poza ei – încă refuz să cred că doar de acolo îmi mai zâmbește astăzi… Are un zâmbet atât de frumos! “Iubita mea, sunt aici, uite! În seara asta adormim îmbrățișați! Mi-a fost atât de dor de tine!”… Îmi răspunde doar vântul ce mătură praful și câteva frunze uscate… “Știu că nu vei mai veni acasă, iubita mea! Știu… Dar stai liniștită, căci simt… nu mai am nici eu mult! Voi veni și eu acolo lângă tine cât de curând, iar atunci… atunci vom fi din nou împreună, pentru totdeauna, iubito! Așteaptă-mă cuminte și nu plânge, te rog! Te iubesc!”, i-am spus într-un final, înghețat și veștejit. Am sărutat pământul ce-o îmbracă astăzi și m-am ridicat cu greu, dorind parcă să mă îngrop și eu acolo, să nu mai plec niciodată… Mi-am târât din nou pașii beți peste frunzele schilodite și reci, depărtându-mă câte un pic de ea… Mă simt mai singur ca niciodată…!

Mă voi întoarce! Cât de curând! Pentru totdeauna! “Îți promit, iubito!”….

George Bacovia – A bătut vântul (poezie în proză)

A bătut vântul… Frunzele cad peste noi și peste ziare. Am plecat de pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, și, de la sfârșitul parcului, privesc câmpia nesfârșită peste care se lasă corbii și vântul părăsirii.
Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împușcă, sau se otrăvesc, se spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
E trist. Frunzișul e galben și sunt și frunze roșii ca pete de sânge; dacă vrei să rămâi pe gânduri pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister și nu e nimeni să râdă, sau să te plângă.
Numai poeții redau în câteva strofe aceste stări de melancolie și numai ei ne amintesc de tăceri și singurătăți…
În drum, spre oraș, m-am gândit la descrieri care sfârșesc cu speranțe de viitor. La colțul unei străzi așteptau mai mulți un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede praful și frunzele, până departe…
E toamnă… cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al orașului; pe aici sunt cazărmi și fabrici. Am rătăcit și pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraș de provincie; pe maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă și rece. Pe o stradă din acele locuri, am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era și bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv, sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mișcări leneșe din corp. Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca și cânta după gramofon și din când în când se ducea la masa ofițerilor pentru a se recomanda, ceea ce făcea o plăcere deosebită doamnelor… Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece populare din voce; era totuși liniște, izolare, iar vinul dădea visări că sunt și mai singur…
Spre seară, am luat în oraș câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se distingeau câțiva poeți, câțiva artiști – vor apărea desigur în toamna aceasta câteva reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine știe în ce fel…
Plouă încet; cafeneaua e și mai plină, și, când se face tăcere, se aude cum cade ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor și trec umbre de trăsuri și de oameni… pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet și alte vedenii…
Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, și câte grădini plouate, cu parfum de toamnă, până spre casă…

Frunze, Culori, Ploaie, Frig, Toamnă

Frunzele cad,
Culorile dansează,
Ploaia mângâie,
Frigul dezmorțește –
miroase a Toamnă.

George Bacovia – Monosilab de toamnă

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge… anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.

%d bloggers like this: