Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: funebru

Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața

Am ajuns la concluzia că am nevoie de durere. Fără durere, probabil că viața ar fi plictisitoare, banală, ca oricare alta.

Oscilând între da și nu, între alb și negru, între siguranță și nesiguranță, între bine și rău, mi-am dat seama că, făcând acel lucru pe care mai târziu îl voi condamna, voi ajunge din nou să trăiesc momentele de minimă singurătate, depresie, goliciune, frică pe care le-am trăit poate de prea multe ori și pentru prea multă vreme înainte de a fi cunoscut fericirea. Sunt momente de care îmi este în mod involuntar dor. Sunt momente care dau naștere zvârcolirilor ființei mele, însă prefer uneori acele zvârcoliri, pentru a simți astfel că sunt viu.

Probabil sună ciudat sau greșit, sau poate mi se pare, însă consider că nu pot crea fără tristețe. Nu pot gândi și nu pot picta literele fără a-mi simți sufletul într-o oarecare măsură schingiuit. Îmi este dor să elucubrez, să delirez, să evadez din preacomunul gri, să fiu singur în ochii celor ce nu vor să mă vadă

Renunț uneori la siguranță, la liniște, la zâmbete, de dragul funebru al unor psihoze amânate, niciodată vindecate.

Sau poate sunt doar un ciudat…

My kind of inspiration…

O fotografie realizată la Cetățuia, în Brașov, în primăvară…
Cam asta mă inspiră. Cam astfel văd eu lumea, când scriu. Cam astfel funcționez.
Nu pot scrie cu privirea înecată în color…

[Abia când am privit imaginea pe calculator mi-am dat seama că pe o creangă se află un porumbel. Și mai bine! Un plus de dramatism…]

(Pe blogul de fotografie nu am mai avut de mult activitate, însă puteți vedea această fotografie și acolo)

Lecții de (d)ramatică

Dacă aș putea, aș introduce în școli cursuri de dramatică. Nu gramatică, ci dramatică. Sunt pasionat de tot ce înseamnă sufletul uman, dar mai ales de zvârcolirile pline de întuneric. Exprimând bucuria, fericirea, împlinirea, ajung de multe ori, fără să vreau, să mă exprim “clișeistic” sau banal. Făcând autopsia unui suflet sufocat de lacrimi și moarte, mă simt inspirat. Îmi place să mă joc cu cuvintele funebre, întunecate, ce pictează dezolarea sau disperarea. Îmi place să desenez în detaliu, să privesc cu ochii unui alter ego învăluit în ceață și grindină, ce m-a bântuit atâta amar de vreme! Se pare că sechelele trecutului au rămas vii în memorie, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure, pe plan artistic. La urma urmei, marile suferințe sunt cele care scriu istoria lumii, încă de pe vremea grecilor antici. Deși am mai spus asta, repet – atunci când scriu “cu drag de întuneric”, nu înseamnă că sunt în negură. Înseamnă doar că poate nu știu să exprim la fel de bine bucuria, frumosul, împlinirea sufletească. Mă joc în concluzie cu dramatica. Dacă stau un pic să mă gândesc, dragostea – căci ea este sursa mea principală de fericire și împlinire – nu trebuie să fie explicată, disecată sau comentată. Dragostea se simte și atât – altfel, am risca să nu ne bucurăm de ea așa cum ar trebui…

În încheiere, vă las să-mbrățișați o fotografie specialitatea casei 🙂 Fotografia a fost făcută ieri (30.03.2014) în Brașov, la Cetățuia.

 

Nu pot exprima ceea ce nu mă sfâșie!

Cimitir –
caiet de poezii al sufletului meu;
pe-aleile tale reci se naște adevărata liniște,
iar vântul abia aici plânge cu adevărat,
cu lacrimi învelite în suspin
și ecou;
Căci doar din liniștea ce vine din mormânt
se nasc versuri –
mereu mai reci,
mai sincere,
mai adâncitoare de pumnale –
la urma urmei,
doar durerea nestăvilită
și doar urmele lăsate-n spate de zvârcoliri apocaliptice
nasc poezia –
restul este dulce muțenie –
Nu pot exprima ceea ce nu mă sfâșie!

Sursa foto: Pinterest.com

Decor de decembre

Printre copacii solitari
se-așterne vidul – dans funebru;
devine cerul tot mai negru,
copacii-s tot mai solitari.

În parcul nostru urlă vântul,
azi băncile-s tot mai pustii;
am să mai trec, tu n-ai să știi,
eu voi vorbi numai cu vântul.

“Decor” de iarnă ce se-apropie…

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar…
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar…

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular…
Cu pene albe, pene negre…

În parc fantomele apar…

Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar…

În parc ninsoarea cade rar…

(George Bacovia – “Decor”)

Emil Cioran – citate – part II

“Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea el să se urnească sub povara atâtor tristeţi?”

“Senzaţia asta stranie şi chinuitoare de curgere a vidului în nopţi singure şi nemiloase… Ce teroare tăcută îmbibă întunericul, îmbracă inima şi paralizează creierul? Sau parcă se despică în bucăţi imensitatea neagră şi se prăvălesc stânci de întunecime peste incendiul ascuns al pământului… Fiecare noapte este un univers în doliu, o măreţie de ireparabil.”

“Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.”

“Nu sunt atât de nefericit pentru a fi poet…, dar nici atât de indiferent pentru a fi filozof. Sunt, însă, destul de lucid ca să fiu condamnat.”

“Lumea modernă a fost atinsă până la blestem de blestemul lucrurilor finite.”

“Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul luminii…”

“Freamăt funebru în ţesuturi, horcăit cosmic în oase, păduri care ard în sânge… Doliul inimii e singurul imbold spre gânduri.”

“Citeşte zi şi noapte, rătăcind prin spaima veacului, şi nu uita că lectura suplineşte oricând opiul. Cărţile trebuie înghiţite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citeşte pentru a şti, ci pentru a uita.”

“Unii oameni îşi mai pun problema dacă viaţa are sau n-are un sens. În realitate, totul se reduce la a şti dacă e suportabilă sau nu.”

“Lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate. Singura surpriză a singurătăţii este moartea. Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea.”

 

Nu, nu mă mai aflu de mult sub “dominația Cioranică”, însă Cioran continuă să mă fascineze, de fiecare dată când îl citesc, nu atât prin estetica scrierilor sale, cât prin modul cum își aruncă stările asupra cititorului, prin modul cum ne face să îl înțelegem ca și cum am trăi sub același acoperiș cu el…

PS: Citatele de mai sus fac parte din “Lacrimi și sfinți”

%d bloggers like this: