Amintiri din cimitir

Draga mea,
pășesc acum în cimitirul amintirilor
și caut locul unde nu demult eram adăpostit,
unde ploile, ninsorile sau soarele îmi mângâiau trupul despărțit de suflet,
fiecare cum putea,
oferindu-mi clipe de liniște funebră,
nedorită.
Draga mea,
mi-am găsit chiar și epitaful –
cică sunt mort.
Eram!
Ai apărut aici după ceva timp,
puțin pierdută,
și te-ai așezat lângă mine,
atașată de coloritul florilor așezate cu migală pe mormântul meu.
Tinerețea,
simplitatea,
copilăria și căldura din ochii și sufletul tău –
de altfel, cusut cu lacrimile îngerilor –
m-au adus înapoi
și mi-au redăruit lumina zorilor
și liniștea serilor calde de vară.
M-ai prins de mână,
mi-ai zâmbit
și m-ai scos din groapa asta întunecată și rece.
Am plecat împreună,
ținându-ne de mână,
în căutarea paradisului.
Doi copii,
unul frumos și obosit,
celălalt îngropat și rece,
radiază astăzi de căldură, iubire și liniște
și zboară împreună spre calmul și albul norilor.
Dintr-o viață și o moarte,
dintr-un om viu și unul mort,
din alb și negru,
am format un puzzle al fericirii.
Îți mulțumesc!
Te iubesc!