De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

Mă întorc fugind spre sfârșitul la marginea căruia m-am născut

Mi-am ridicat tălpile amorțite de pe solul rece și am fugit. Ajuns periculos de aproape de poarta începuturilor, m-am speriat și mi-am boicotat șansa la fericire. Nu am putut îndura o existență clișeică, lipsită de vidul ce transfigurează durerile și îndulcește praful propriilor descompuneri.

Our wings are burning / How glorious the pain… De trei zile ascult obsesiv melodia și mă adap din baltă, laolaltă cu corbii care mă vizitează în nopțile sfâșiate.

Niciodată nu am știut să creez începuturi. Am știut doar să alimentez tenebre aflate în plină ascensiune. Am știut să mă sfârșesc și să caut poezia în sfârșeala minții și a sufletului. Am știut să urlu spre mine însumi și să mă prefac că nu mă aud, după care să sufăr din cauza alter-ego-ului care mă ignoră.

Am crescut, trăit și murit de multe ori printre Steleverzi, așa că am învățat că nu pot să scriu un final fericit.

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30