Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: ganduri

Izbucniri înzorzonate

Atâta vreme, atât de multe măști purtate
ne-au apropiat strident și fals, cu fericiri plimbate
din gară-n gară, spre a atinge destinații nemaiaflate
crezând, în ignoranța noastră, că le știm pe toate –
dureri, tăceri, gânduri, simțiri, poveri și-o sumedenie de păcate –
pe care fiecare le agață pe perete, la niveluri ferecate,
unde niciun ochi nu poate-ajunge prin metode agreate
de conștiința umană, care se sufocă sub condiții limitate;
azi ne-mbrățișăm prin urlete și gânduri alterate,
observăm intenții clare de asasinat în toți și-n toate,
ne erijăm în ființe superioare, cu abilități atât de minunate
și totuși zâmbetele noastre-s astăzi disparate,
nu prezintă nicio noimă, relaxările ne sunt disperate;
“și totuși există iubire”, dar șoaptele ne rămân aruncate
pe-un munte-ndepărtat, pe care niciun picior nu-l va străbate
“și totuși există blestem”, în gând, în privire și-n fapte,
în groapa pe care singuri o adâncim, cu distanțări deșănțate,
“dau lumii, dau lumii de știre” că valurile-mi sunt întunecate
“iubesc, am curaj și mă tem”, iar versurile mele, iată, sunt îngenuncheate …

08.07.2020, izbucniri înzorzonate, dar necesare propriei mele căutări de sine

Ce cărți citiți în timpul auto-izolării?

Nu am mai scris de multă vreme un astfel de articol, însă acum simt nevoia de a afla ce cărți citim în această perioadă – și nu numai.
Eu recunosc că nu am fost niciodată un cititor foarte harnic, în general începând cărțile și abandonându-le pe parcurs, datorită plictiselii, lipsei de timp, lenii și așa mai departe. Excepție fac cărțile lui Emil Cioran, pe care le-am citit întotdeauna complet, chiar dacă, de asemenea, în ritmul meu destul de lent… În general, citeam în tren, în avion, în momente în care nu aveam prea multe alte opțiuni. Asta deși cititul îmi place foarte mult. Pur și simplu nu reușeam să rămân conectat atât cât mi-aș fi dorit, eu fiind genul de om care citește și scrie dacă are un minim de confort. Acum că s-a ivit această “oportunitate”, mi-am propus să devin mult mai activ ca cititor și am reluat o carte pe care am primit-o și am început-o în perioada Crăciunului – “Clopotul de sticlă”, de Sylvia Plath. Citisem 60 de pagini când am primit-o, iar astăzi am reușit să termin restul de 220 de pagini. Pur și simplu nu am putut-o lăsa din mâini. Este singurul roman scris de ea, care este mult mai cunoscută pentru opera sa poetică. Am fost întotdeauna fascinat de scriitorii (și nu numai) care sunt învăluiți într-o pâclă de întuneric, de nebunie, de depresie sau de simplă suferință. Sylvia Plath s-a sinucis la vârsta de 30 de ani prin asfixiere cu monoxid de carbon, bagându-și capul în cuptor… Nu prea am putut citi niciodată lucrări ale unor autori “fericiți”, așa cum niciodată nu am putut citi – până acum – cărți motivaționale. Am fost mai degrabă un cititor iubitor de etică, eseistică și filosofie.

Pe lista de așteptare, printre cărțile pe care le am în bibliotecă și pe care cu siguranță le voi începe curând – de mâine mă pun pe treabă – sunt “Idiotul”, de Feodor Dostoievski (am citit “Amintiri din casa morților” de 2 sau 3 ori, incomplet, voi reveni cu siguranță și asupra acestei cărți), “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt, “Analiza viselor”, de Carl Jung, “Fascinația ideilor”, de Jack Bowen (am citit demult cam jumătate din ea, dar o voi relua de la capăt), “Tratat de etică”, de Peter Singer, “Gânduri către sine însuși”, de Marc Aureliu sau “Suflete moarte”, de Nikolai Gogol (pe care am frunzărit-o acum câțiva ani și pe care vreau să o citesc de la capăt). Mai sunt foarte multe, am adunat de-a lungul anilor foarte multe cărți, dar le va veni și lor rândul, cu siguranță.

Voi ce cărți citiți în această perioadă sau în general?

74209205_2783858698290907_6650960370586353664_o74848307_2783858744957569_888499570990907392_o

Reverse sinking

E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?!
Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă predau unei explozii de întuneric și mă ofer ca trofeu mie însumi, spre a fi pus în vitrina unui vis.
Dintr-odată, sunt în ocean. Mă aflu sub nivelul apei, dar nu par să mă scufund, ci sunt cumva suspendat. Se pare că există un motiv pentru care sunt născut în zodia racului, căci pot respira fără probleme… Îmi mișc brațele și picioarele și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă privesc pe mine însumi și sunt îmbrăcat de parcă m-aș afla în munți – am un palton gros, mănuși, pantaloni lungi, bocanci, căciulă și fular. Nu înțeleg ce se petrece. Simt totuși că îmi este frig. Continui să înot, neștiind către ce mă îndrept. Știu doar că aș vrea să mă întorc acasă, să mai prind un ultim spectacol al dansatorului de pe tavan…
Trec câteva minute și observ ceva ce seamănă cu o scară, un fel de portal către un nivel superior. Îmi zic că asta trebuie să fie șansa mea…
Urc treptele și mi se face tot mai frig. Lumina devine mai slabă, iar senzația de scufundare începe să pâlpâie ușor. Măresc intensitatea mișcărilor și încep să caut posibile indicii. Ce naiba caut eu aici? Trece pe lângă mine o pisică de mare. Un pic mai în față, un rechin pare să care provizii într-o sacoșă de plastic. Bineînțeles, neavând brațe, o ține agățată de aripa dorsală. Mă îndepărtez încet, fără prea multă agitație, sperând să nu fiu văzut.
La 10-15 metri depărtare apare o a două scară. Urcând, atmosfera se întunecă din nou, de parcă aș urca în jos, spre fundul oceanului.. Aici mă înconjoară câteva broaște țestoase destul de mari. În mod ciudat, par să se ascundă în carapace de fiecare dată când încerc să le privesc… Întâmplător, observ că pe carapace apare, foarte discret, simbolul unei flăcări. Îmi aduc imediat aminte de drama suferită să continentul Australian. Mai mult de un miliard de suflete au dispărut precum un fulg de nea sub privirea unei raze de soare…
Resimt o oboseală destul de puternică și frigul mă face să încep să tremur. Mă agăț de încă o scară, de data aceasta mult mai mică decât celelalte două. E aproape beznă. Simt că nu mai pot respira, încep să mă sufoc. Aud un sunet străin în dreapta mea. Reușesc să disting un fel de fortăreață făcută într-o mică stâncă plutitoare. De jur împrejur, câțiva delfini joacă un fel de leapșă. Înăuntrul fortăreței, un pui de delfin se izolează. Încerc cu ultimele puteri să mă apropii, dar nu pare să dorească să părărească confortul propriilor validări… Dacă e prea mic? Dacă ceilalți vor râde de el că înoată un pic strâmb? Dacă nu va ști să se adapteze? Dacă nu este destul de amuzant pentru a fi la fel de fericit precum copiii din fața micului său ascunziș? Mă decid să fiu un pic mai radical, până la urmă nici nu știu cât mai rezist aici… Distrug o bucată din stâncă și reușesc să fac puiul de delfin să iasă, mai mult de frică, e drept.. Nu trece prea multă vreme și începe să facă un adevărat spectacol, cu tumbe și casacadorii, cum probabil nu știa că poate face…
Leșin, dar nu înainte de a simți o zdruncinare puternică. Delfinii adulți mă imping, parcă mulțumindu-mi…
Prin ploapele-mi grele, simt o lumină căutându-mi retina. Plutesc deasupra oceanului, nu foarte departe de mal. Sunt complet dezbrăcat, iar de picioare îmi stau prinse câteva alge. Plaja este pustie, așa că profit de moment și încep să ies. Dinspre faleză se aude melodia “If tomorrow never comes”.
Cu 5-6 pași rămași până la atingerea nisipului, un val imens mă cuprinde și îmi trezește toate simțurile. Deschid din nou ochii. Sunt întins pe fotoliu, cu picioarele în sus, rezemate de spătar, iar prietenul meu dansator pare să doarmă.
Mă întind și eu în pat. De mâine voi fi un mic delfin, iar dacă tumbele și cascadoriile mele nu vor fi perfecte, voi fi totuși fericit că sunt ale mele.

PS: Cred că fluturele se ascunde în noi toți, fiecare dintre noi purtând în interior un dans prin care ne strigăm dramele. Doar că unii aleg să împărtășească dansul, iar alții aleg să îl trăiască singuri, precum un ștreang pe care îl strâng tot mai tare și mai tare în jurul gâtului…

Uneori scriu, uneori fotografiez, uneori câte un pic din amândouă

Încercări timide de a nu uita de mine

Gând CXCVI

Să te joci alături de prietenii tăi din fața blocului, fără să știi că acolo se va termina copilăria și că de mâine nu îi vei mai vedea…

Gând CXCV

Îți spui obsesiv că nu mai poți, că te-ai săturat, dar înoți în continuare în mijlocul mlaștinii și nu te apropii de mal, de teamă că poate ți-au rămas papucii mici și va trebui să cauți desculț un nou răsărit …

Gând CXCIV

Fiecare dimineață este un nou început al aceluiași sfârșit… Un sfârșit într-o continuă readaptare…

%d bloggers like this: