Îți spui obsesiv că nu mai poți, că te-ai săturat, dar înoți în continuare în mijlocul mlaștinii și nu te apropii de mal, de teamă că poate ți-au rămas papucii mici și va trebui să cauți desculț un nou răsărit …
Fiecare dimineață este un nou început al aceluiași sfârșit… Un sfârșit într-o continuă readaptare…
Ora 7 dimineața. Sar obosit din pat și opresc alarma telefonului. Mă așez pe scaunul de lângă birou, meditez 10 minute la nimicnicia vieții și mă intorc în pat pentru încă o oră de somn. Pot ajunge la birou și mai târziu. Până la urmă, important este să mă achit de cele 8 ore de muncă, indiferent la ce oră încep programul. La ora 8, la fel de obosit, mă repezesc din nou asupra telefonului, dar de data asta nu mai dau snooze. Nu vreau totuși să plec de la birou la 8 seara …
Nu mănânc niciodată dimineața acasă, n-am răbdare pentru tabieturi. Sau, mai bine zis, n-am timp, căci încerc să mă trezesc cât mai aproape de momentul în care trebuie să plec, orice minut contează. În fine. Aceeași alee, același autobuz aproape întotdeauna ticsit de oameni la fel de grăbiți și obosiți ca mine, printre care și aceiași copii cu ghiozdane de 20 de kilograme care iau mașina pentru o stație-două și același traseu de 3 kilometri pe care pierd 30 de minute când e aglomerație… Pe unii dintre călători deja am ajuns să îi “cunosc”, îi văd zilnic, la aceleași ore, îmbrăcați aproape întotdeauna la fel ca în ziua precedentă, cel puțin la nivelul expresiilor faciale .. Singurul ajutor de care am parte pentru a trece mai ușor peste rutina drumului către birou este muzica. Pun căștile pe cap și dau la maxim. Arch Enemy, Jinjer, Judas Priest, Power Trip, în general muzică mai “agresivă”, care reușește cumva să îmi ofere un confort atunci când vreau să îi ignor pe toți cei din jur. Ajung să mă simt “singur împotriva tuturor”, iar asta mă ajută să îmi accept mai ușor condiția de muritor de rând. Iubesc muzica rock pentru adrenalina pe care o transmite. Iubesc chitara electrica și notele grave precum cele ale lui Rob Halford. Iubesc de asemenea tobele și bassul, trupele de power metal/trash, precum Power Trip, Arch Enemy sau Jinjer. Mi se întâmplă adesea să ascult muzică și să îmi imaginez că sunt pe scenă și reușesc un solo de chitara impecabil, precum cele din melodiile Missing You (WASP) și Ich Verlasse Heut Dein Herz (Lacrimosa) sau că ating niște note vocale incredibile, precum cele din melodia Painkiller (Judas Priest). Visurile sunt uneori singurele refugii…
La birou nu mai sunt înconjurat de oamenii din autobuz și frustrările încep să se mai comprime, așa că pot asculta rap, blues, jazz, downtempo, poate niște rock mai domol, niște balade. Sau Evanescence…
Să continuăm totuși… De la Unirii, merg pe jos vreo 10 minute, după care iau tramvaiul 2 stații. Același tramvai jegos, același miros care mă face să disprețuiesc și mai tare sistemul de transport public, aceleași blocuri gri și scorojite. Ajuns la destinație, semnez încheierea “orei fericite” în care am fost cvasi-liber (dacă aș fi fost cu adevărat liber, m-aș fi plimbat unde aș fi vrut eu, nu pe un traseu predefinit, care nu poate suferi schimbări…) și îmi ocup locul în societatea capitalistă. Trebuie să fac și eu un ban. Cinstit. 8 ore mai târziu, Aleluia!, aer curat, gălăgia orașului, mișcare, viață. Uneori mai cutreier câte o oră prin Cișmigiu sau prin centru, după care plec acasă, că trebuie să mă pregătesc pentru a doua zi.. Ajuns acasă pe la ora 7-8, după tabieturi și toate cele, mă trântesc obosit în fața televizorului sau a calculatorului (destul de ironic, cum mă pot refugia în fața calculatorului, după 8 ore de muncă la calculator…), unde mai cumpăr câte o iluzie, mai văd un pic din viața altora, mai pun un pic botul la tot ceea ce vinde mass-media, mai ascult câte o știre oribilă și mai înjur câte un politician…
Mi-aș dori să citesc mai mult. Din păcate eu un funcționez precum alți oameni. Eu sunt un visător și un idealist. Îmi trebuie anumite condiții. Mă blochez adesea într-o stare de frustrare din cauza condiției sociale și nu pot citi sau face activități “artistice” decât intr-un moment zen, ci nu înconjurat de presiunea că peste două ore trebuie să dorm pentru ca a doua zi să o iau de la capăt…
După 2-3 ore de libertate post-capitalistă, somnul vine la fel de forțat precum în armată. Stingerea! Trebuie să faci bani, ai uitat?!…
A doua zi, pe același scaun, la ora 7-8, trag linie și mă intreb, pentru ce toate astea? De ce muncesc 10 ore pe zi (drumul către și dinspre birou este în folos profesional)? Ce beneficii am? Să zicem că banii. Și cu banii ce fac? Din 21 de zile de concediu pe an, unde să plec mai repede? La munte? La mare? Nu mai zic afară, că pentru o saptămână într-o destinație frumoasă, cu un zbor low-cost, trebuie să strâng bani 1 an sau 2. Iar când ajung acolo, mănânc de la Mc sau “Mega Image” 4 zile, iar în două seri la un restaurant nu prea piperat, ca să simt totuși că a meritat efortul …
Între timp, văd peste tot oameni fericiți. Iar dacă nu oameni fericiți, atunci măcar rețete pentru fericire. Sau chei care deschid porți către fericire. Pe telefon și pe mail, ofertele curg. Intră acum, vezi acum, cumpără acum, e ultima șansă, nu rata șansa vieții tale, fii cel mai cool!!!!! ACUM! HAI! VINO! DĂ-NE BANI!!! FII FERICIT! Am investit într-un telefon banii cu care pot vizita toată Europa cu mașina. Am investit într-o pereche de căști banii cu care pot vizita toată România. Și asta pentru că într-un ocean de gri și negru, într-o lume în care mă sufocă presiunea că lucrez pentru alții și nu sunt în stare de nimic, că nu îmi pot depăși condiția, am nevoie de confirmări. Confirmarea că eu pot, confirmarea că îmi permit, confirmarea că merită efortul, prostii… Unii strâng cureaua și nu cheltuie niciun ban pe nimic în afară de mâncare și întreținere, însă eu mă gândesc că viața e prea scurtă pentru a îmi face calcule. Dacă azi nu îmi permit să îmi ofer mie însumi o recompensă pentru faptul că rezist în nebunia asta, atunci nu îmi voi permite niciodată… Și totuși, la sfârșitul zilei, ajung să mă plictisesc. Nicio fericire nu mă tentează prea tare, căci știu că oricât de fericit aș fi, tot la rutină mă voi întoarce inevitabil, după o zi, după o săptămână, după o lună… Viața însăși, uneori, devine o rutină. Mergem către moarte și suntem obligați să trăim ca să ajungem acolo…
Nu am mai scris de mult. Nu prea mai scriu. Nu mă mai simt inspirat. Astăzi mă simt însă mult prea obosit pentru a mai ține totul doar în mine…
Mi-ar plăcea să fiu cu adevărat liber. Mi-ar plăcea să călătoresc, să lucrez doar pentru mine și familia mea, cu resurse proprii, cu un laptop în geantă și un aparat foto la gât…. Până atunci însă, mâine am de recuperat o zi de muncă la birou, așa că noapte bună!…
Omul cât trăiește scrie. Cu cerneală, cu sânge, cu aer, cu gânduri. Important este că scrie. Cu sau fără voia sa…
De unde să mai izvorască oare curajul atâtor noi începuturi, când totul rămâne indiferent aceluiași inevitabil sfârșit…
Calc cu pleoapa dreaptă pe asfaltul fierbinte al căpruiului tău. Nu știu unde a început, însă știu că este fără de sfârșit. Pleoapa stângă pășește și ea, ușor timidă. A început ploaia. Ambele mele pleoape sunt acum captive în șotronul căpruilor tăi.
Două tălpi ce nu vor părăsi nicicând acest pământ sfânt ce aduce aminte de liniștea copilăriei …
Te iubesc.
Unii oameni au nevoie de răni, pentru a fi siguri că pot vindeca ceva. De aici, inexplicabile autodistrugeri …
Izbucniri 