Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: imbratisare

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Gând CLXXXIII

…Să mă îmbrac cu îmbrățișarea ta și să deschid umbrela veșniciei, să rămânem adăpostiți, îndrăgostiți, privilegiați…

Cosinus de ea – cosinus de eu = dor de noi

Aș vrea să fie mereu dimineață, să deschid ochii lângă ea, să îi privesc zâmbetul simplu, cald și copilăresc. Este zâmbetul spălat de liniștea nopții… Aș vrea să mă găsesc și să mă regăsesc în fiecare clipă la malul îmbrățișărilor ei, acolo unde “acasă” are cu adevărat sens. Îmi este dor să îi mângâi obrajii ce îmi inspiră copilărie, soare, zâmbet, fericire, libertate, visare, speranță, siguranță. Îmi este dor să simt atingerea eternității în clipa fiecărui sărut cuminte și totodată sălbatic, liber, purtător de aripi ce ar înălța orice suflet.

O iubesc cu toată ființa mea. O iubesc așa cum un actor iubește scena, așa cum un pictor iubește culorile, așa cum un copil își iubește mama, așa cum Cerul iubește Marea, așa cum un poet iubește orizonturile invizibile. O iubesc și sunt tot mai convins de faptul că trebuia să o întâlnesc pe ea pentru a fi fericit. Fericirea nu vine aunci când o chemi. Ea vine singură, atunci când consideră că vei ști să o prețuiești. În cazul meu, a venit în acea zi minunată de iulie… Cât de fericit am devenit atunci!

Sunt fericit și îi datorez totul îngerului cu chip de om care m-a salvat.

Te iubesc!

Geometrie

Brațele noastre se întâlniseră atunci
și se-aruncaseră la rândul lor
unele în brațele celorlalte,
formând un cerc uriaș
cu raza pornind din suflete
și sfârșindu-se acolo,
în nesfârșitul infinit al timpului nostru.

Îmi este dor să reînviem la malul izbucnirilor reci

IMAG3677

Îmi este dor de ochii tăi frumoși, căprui, calzi, care, deși sunt tot mai triști, nasc fericiri în ochii cu care te privesc mereu fascinat, mereu dezarmat, mereu tăcut, mereu însetat de liniștea pe care nu o pot sorbi decât de pe buzele irișilor tăi cu care îmi săruți ființa…

Îmi este dor să ne desprindem picioarelele și sufletele de pe asfaltul sepulcral și să aterizăm pe nisipul ușor rece și umed de la malul nopții lui septembrie, unde să stăm întinși pe spate, să privim cerul plumburiu și să ascultăm tristețea și singurătatea pe care pescărușii le urlă atât de sfâșietor… Îmi este dor să mi se sfărâme sufletul pe o bucată de hârtie, acolo pe nisip și să visez himere îmbrățișate de realitate…

Mi-e dor de scoicile aspre care gem atât de cutremurător atunci când pășim pe lângă ele cu tălpile noastre ușoare, de copii liberi, parcă strigându-ne să le adunăm pe toate într-un buzunar secret la piept…

Îmi este dor de fiori pe care nu i-am simțit niciodată și abia aștept să reîmbrățișez trupurile reci și ude ce se înalță dinspre depărtări și se izbesc de mal și de stânci, obosite și totuși mereu mândre…

Îmi este dor să reînviem.

Îmbrățișarea ta avea aromă de Tibet

Îmi place să te strâng în brațe cu setea Bărăganului lui August și să mă privesc în oglindă…. Căpruiul mă face să mă simt un barbat norocos. Cel mai norocos!

Aș vrea să fie noapte, să întindem mâinile spre Cer și să culegem toate stelele, după care să modelăm un Soare, ca din plastilină. Să tac sub vraja tunetelor tăcute din pieptul tău, să simt adierea ușoară a frumosului și să visez marea, plaja, scoicile și valurile noastre…

Aș vrea ca brațele mele să îți șoptească cel mai pur “te iubesc” și să îți spună că îmi pare rău că uneori nu am știut să fiu un om frumos…

Îmi este dor de Tibetul îmbrățișărilor tale…

Te iubesc! Acum, mâine, mereu!

Ești singura și ultima mea adresă!

Efuziune

La un moment dat ți-am sărutat tăcerea și am vorbit pe limba norilor, a cerului, a pomilor și a vântului… Buzele tale au scris poezii în proză pe pergamentul tenebrelor mele. Ochii tăi au tăcut și ei, iar tăcerea a izbucnit într-un surâs al ființei ce deveneam, puțin câte puțin, împreună… Ne-am mărturisit dureri, spasme și fiori și am ales să alergăm pe-aceeași alee bătută de crivățul veșnicei așteptări…

%d bloggers like this: