Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Advertisement

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Gândul de pe malul ăstălalt

Dă-mi, Doamne
          o mare și           un mal și
 un gând transfigurat,
          devenit peste noapte,              nicidecum pe dedesubt,
 lacrima frumosului;
                                                               și 
lasă-l să se prelingă ușor,
                                 ușor,
                            atâââât de ușor
 pe obrajii noștri obosiți de depărtări
                                                 îngrămădite și...
 lasă-l să cadă pe nisipul,
 ah!,
 pe nisipul călduț de dimineața devreme -
                                de vreme ce tot mijim ochii,
 barem să visăm...
         să visăm...
            să visăm fericiri,
 pardon!,
 una singură! - o fericire pentru amândoi,
                                doar am învățat tabla împărțirii...

Declarație de (ne)independență.

Mi-aș dori să te adăpostesc sub Cerul sunetelor pe care tăcerea le face la ivirea zorilor tăi căprui…

Mi-aș dori să te cuprind pe îndelete, cu tot cu de necuprinsul ce începe cu primul tău pas pe nisipul rece de septembrie și se termină cu acalmia ce a împânzit haosul în clipa în care părul ți s-a răzvrătit împotriva urletului ce a speriat pescărușii de deasupra valurilor necuminți…

Mi-aș dori să te privesc și să te îmbrățișez dintr-un singur oftat al pleoapelor mele uneori prea grele și alteori prea ușoare, să i te fur timpului, să te îmbrac în haina elucubrațiilor lui Psyche și să nemurim cu spatele la moarte…

Sunt dependent de zâmbetul tăcerilor noastre.

De tine

Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor

………………….

Cosinus de ea – cosinus de eu = dor de noi

Aș vrea să fie mereu dimineață, să deschid ochii lângă ea, să îi privesc zâmbetul simplu, cald și copilăresc. Este zâmbetul spălat de liniștea nopții… Aș vrea să mă găsesc și să mă regăsesc în fiecare clipă la malul îmbrățișărilor ei, acolo unde “acasă” are cu adevărat sens. Îmi este dor să îi mângâi obrajii ce îmi inspiră copilărie, soare, zâmbet, fericire, libertate, visare, speranță, siguranță. Îmi este dor să simt atingerea eternității în clipa fiecărui sărut cuminte și totodată sălbatic, liber, purtător de aripi ce ar înălța orice suflet.

O iubesc cu toată ființa mea. O iubesc așa cum un actor iubește scena, așa cum un pictor iubește culorile, așa cum un copil își iubește mama, așa cum Cerul iubește Marea, așa cum un poet iubește orizonturile invizibile. O iubesc și sunt tot mai convins de faptul că trebuia să o întâlnesc pe ea pentru a fi fericit. Fericirea nu vine aunci când o chemi. Ea vine singură, atunci când consideră că vei ști să o prețuiești. În cazul meu, a venit în acea zi minunată de iulie… Cât de fericit am devenit atunci!

Sunt fericit și îi datorez totul îngerului cu chip de om care m-a salvat.

Te iubesc!

Fragment (2)

2.