Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

Advertisement

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

Gând CLXXXIII

…Să mă îmbrac cu îmbrățișarea ta și să deschid umbrela veșniciei, să rămânem adăpostiți, îndrăgostiți, privilegiați…

Nevoia de a îi spune mulțumesc

Au trecut primăveri, au trecut veri, au trecut toamne și ierni. Au înflorit copacii, au căzut frunzele, au înghețat orașele, a plâns cerul. Am călătorit, am învățat, am zâmbit, am râs, am fost copii, am fost maturi, am plâns, am sperat, am disperat, ne-am iubit, ne-am fost. A început vara, iar de atunci miroase în continuu a primăvară. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, am trăit clipele. Am visat și visăm. Astăzi se împlinesc doi ani și trei luni de când ne-am zâmbit prima oară. Un 11 iulie 2012 emoționant, simplu, frumos. Astăzi, ne suntem și ne iubim. Mâine, poimâine, peste o viață și peste două morți și jumătate, ne vom fi și ne vom iubi în continuare.

Îți mulțumesc, om drag! Te iubesc!

La mulți ani nouă!

Nopți în care nu suntem

Îmi ard degetele de dor, iubito, de când cu noaptea asta. S-a zis cu noi și cu zilele însorite, în care părul tău se lăsa cuprins în jocul curios și lacom al degetelor mele de pianist amator, veșnic îndrăgostit. S-a zis cu serile acelea calde în care, pe balcon fiind, priveam Cerul și așteptam să fim învăluiți de noapte, cu stelele și greierii ei, cu liniștea și răcoarea ei, cu misterul și frumusețea ei… A venit, iată, o noapte în care nu ești aici, iar degetele mele ard de dorul părului tău, de dorul obrajilor tăi calzi, de dorul mâinilor tale de copil, de dorul buzelor tale tremurânde și pline de suflet…

“Orice așteptare, chiar dacă durează o viață întreagă, are un sfârșit”

Așa zicea Octavian Paler……

Mă gândesc că sunt atâtea clipe în care așteptarea cade pe umerii noștri precum o torță peste întuneric, precum o ploaie peste deșert, precum un tunet peste-un cer senin…. Uneori, plecăm capul și așteptăm ca timpul să ne cruțe, așteptăm un moment în care să ne ridicăm și să spunem “în sfârșit”, după care să cădem în genunchi și să mulțumim…

Uneori ne este dor. Atât de dor, încât așteptarea se transformă în lovituri de pumnal în piept, iar suspinele se transformă în lacrimi ce inundă adâncul infinit al sufletului… Din fericire, știu că orice așteptare, chiar dacă durează o viață întreagă, are un sfârșit.

Mie mi se face dor de tine chiar și atunci când dormi la pieptul meu. Îmi este dor de tine și atunci când te țin de mână, și atunci când te privesc, și atunci când dormi sau doar ești, și atunci când râdem împreună, și atunci când te am. Îmi este dor, pentru că mi-e frică de fiecare clipă următoare, căci știu că nu va mai putea fi niciodată cum a fost precedenta. Fiecare clipă este unică și o trăim o singură dată. Tocmai de aceea, încerc să transform toate clipele în mărgele speciale care să atârne la gâtul sufletelor noastre de veșnici îndrăgostiți. Astfel, vom fi veșnic frumoși. Oamenii care iubesc sunt oameni frumosi.

Chiar acum, mi-e dor de tine, iubito!… Deși ești prezentă în sufletul meu, în gândul meu, în cuvintele mele și în șoaptele mele, în degetele cu care îți scrijelesc această scrisoare, în ochii cu care te văd în amintirea mea în fiecare noapte ce nu ne învelește pe amândoi…..mi-e dor de tine! Și îmi va fi întotdeauna, pentru că niciodată nu voi putea să te fi iubit îndeajuns. Întotdeauna voi vrea să te iubesc mai mult și mai frumos… Are de ce să îmi fie dor de tine, căci fiecare clipă care trece este una frumoasă, iar de clipele frumoase trebuie să ne amintim….

 

“Orice așteptare, chiar dacă durează o viață întreagă, are un sfârșit” – Octavian Paler

Gând CXVII

Tu, floarea de cireș a grădinii sufletului meu!…