Ploaia nu poate ascunde lacrimile
Călătorim pe zeci de drumuri, fiecare cu orizontul său. Străbatem kilometri întregi, întâlnim sute de oameni, însă cunoaștem tot mai puțini.
Afară plouă. Întâlnim un omuleț zgribulit, dar care ne oferă cel mai cald zâmbet. Îl privim superficial, îi dăm bună ziua și ne spunem în sinea noastră că este fericit. Atunci când îl privim, ne oprim la chipul său. Dar oare, la suflet ne uităm? Poate că ar vrea să ne spună povestea lui, sau poate că ar vrea doar să ofteze o dată. Nu o face, căci știe că oricum nu l-ar înțelege nimeni. Nu o face, căci nu caută milă… Dar oare ploaia chiar ascunde lacrimile? Dacă am face un popas un pic mai lung la umbra sufletului acestui om, am putea vedea acele lacrimi care nu se pot vedea. Le putem simți, însă pentru asta avem nevoie de fiorul sufletului frumos. Păcat că nu mai avem cu toții suflete frumoase! Ne-am sărăcit spiritele, ne-am sălbăticit, ne-am îndepărtat de noi și de ei. Nu mai putem vedea lacrimile decât dacă inundă obrajii…
Încă avem timp! Vreau să cred că încă avem timp să învățăm să vedem invizibilul, să simțim ceea ce nu se află la suprafață, să înțelegem ceea ce nu se explică…
Sursa imaginii: Pinterest.com