Gând CLXXVI

Lumina zilei ne conturează; lumina întunericului ne pătrunde – poate de aceea versurile se nasc în anotimpul Lunii…

Uneori happy-ending-ul devine doar un vis.

Într-un colț de lume, un om visează răsărituri și apusuri. Visează valurile mării izbind furtunos plaja caldă, nisipul fin… Visează pescărușii cu chipuri de îngeri… Visează zâmbete, libertăți, împliniri, suișuri și coborâșuri, destinații frumoase, mâini cuminți de copii, culori, sunete plăcute, nesfârșituri fără de sfârșit… Câteva momente mai târziu, același om deschide brusc ochii în fața unui coșmar. În jur se aud urlete, plânsete, iar tot ceea ce în era prezent în vis, dispare fără urmă. Asfaltul este mult prea rece. Oamenii sunt neputincioși. Viața este mult prea scurtă. Noi suntem mult prea mici. Mult prea devreme, pe un pat de spital, toate visurile ce ar fi putut urma….se risipesc precum valurile acelea care se izbesc de stânci, precum apusurile și răsăriturile care fug unele de celelalte… Acolo, în camera mult prea mica, colorată mult prea puțin, nu se mai poate privi decât Cerul. Mai jos de Cer este imposibil…. la propriu! De s-ar fi putut să nu existe astfel de momente!… O viață se spulberă în câteva clipe. Somnul nerăbdării și entuziasmului s-a transformat în insomnia unei realități de acum încolo mult prea severe… S-au dus! Au fugit departe… Căminul, cariera, călătoriile, familia, copiii… Iar dacă ar fi existat copiii, ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu îi mai putea îmbrățișa niciodată sau de a nu îi mai putea însoți niciodată, la grădiniță, la școală sau la cununie? Ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu le mai putea atinge niciodată chipul? Mai bine că nu au venit mai devreme copiii!… De acum încolo, cu toată durerea lumii în suflet, nu ar mai fi putut nimeni să le deschidă ușa… Suntem atât de mici și singuri! Și totuși, apreciem întotdeauna mult prea târziu ceea ce avem… Uităm să privim soarele sau refuzăm să o facem, căci ne dor ochii, iar la final ne rămâne doar întunericul. Și rămânem acolo, în întuneric… Uneori happy-ending-ul devine doar un vis……..

Sursa imaginii: Pinterest.com

Advertisement

deSIN(e)tetizare

Poate că trebuie să învăț să am răbdare. Poate că îmi lipsește curajul – curajul de a aștepta vești ce nu se lasă întrezărite, curajul de a anticipa și accepta posibilul, curajul de a lua deciziile corecte.  Decizia corectă. Dar poate că decizia corectă se va dovedi cândva că va fi fost cea greșită… Și poate că nimic nu va mai conta. Nimic nu ar mai conta.

Poate că nu am privit destule apusuri… Poate că de asta mă tem de întuneric. Dar știu că, oricum, întunericul nu m-ar putea omorî. Poate doar m-ar deSIN(e)tetiza…

Zâmbesc în întuneric

M-am jucat un pic cu o poză și iată ce a ieșit!
Aș zice că îmi place să trăiesc în întuneric, căci altfel, zâmbetul ar fi ceva banal…

Univers închipuit. Să fie oare viitorul?

Un vid exacerbat ucide o întreagă Siberie de visuri, lăsând în urmă doar câteva dâre e sânge criogenizat ce se sparge sub tălpile-i erijate în dalte de oțel.  Călători rătăciți se transformă în stane de neant, pe măsură ce temperatura aerului scade sub nivelul celui mai mic radical… Nu mai rămân nici visuri, nici călători care să le poarte pe umeri neștiutori, nebănuiori și puri, ci totul se reduce la o Sahară atât de grea încât s-ar putea îngropa până și pe ea…

Yin si Yang

Lumina ochiului ei stâng

se așază peste întunericul ochiului meu drept,

iar lumina ochiului ei drept

se așază peste întunericul ochiului meu stâng.

Amintirea zâmbetului ei din nopțile apuse

se culcă la picioarele gândului meu,

iar mâinile ei calde

se învelesc cu iarna mâinilor mele,

spre a o topi și a o transforma

în primăvară.

Urmele pașilor ei înceți, calmi,

se aștern în fața pașilor mei pierduți, dezorientați.

Săruturile ei de noapte bună

și de bună dimineața

se cuibăresc în colțul buzelor mele tăcute,

recunoscătoare,

arzânde.

Lecții de (d)ramatică

Dacă aș putea, aș introduce în școli cursuri de dramatică. Nu gramatică, ci dramatică. Sunt pasionat de tot ce înseamnă sufletul uman, dar mai ales de zvârcolirile pline de întuneric. Exprimând bucuria, fericirea, împlinirea, ajung de multe ori, fără să vreau, să mă exprim “clișeistic” sau banal. Făcând autopsia unui suflet sufocat de lacrimi și moarte, mă simt inspirat. Îmi place să mă joc cu cuvintele funebre, întunecate, ce pictează dezolarea sau disperarea. Îmi place să desenez în detaliu, să privesc cu ochii unui alter ego învăluit în ceață și grindină, ce m-a bântuit atâta amar de vreme! Se pare că sechelele trecutului au rămas vii în memorie, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure, pe plan artistic. La urma urmei, marile suferințe sunt cele care scriu istoria lumii, încă de pe vremea grecilor antici. Deși am mai spus asta, repet – atunci când scriu “cu drag de întuneric”, nu înseamnă că sunt în negură. Înseamnă doar că poate nu știu să exprim la fel de bine bucuria, frumosul, împlinirea sufletească. Mă joc în concluzie cu dramatica. Dacă stau un pic să mă gândesc, dragostea – căci ea este sursa mea principală de fericire și împlinire – nu trebuie să fie explicată, disecată sau comentată. Dragostea se simte și atât – altfel, am risca să nu ne bucurăm de ea așa cum ar trebui…

În încheiere, vă las să-mbrățișați o fotografie specialitatea casei 🙂 Fotografia a fost făcută ieri (30.03.2014) în Brașov, la Cetățuia.