And you let her go…

Au fost patru ani și jumătate fantastici. Cu bune și rele, dar fantastici. Au fost patru ani și jumătate în care am învățat să râd (nu doar să zâmbesc), să ajut, să ascult, să iubesc, să creez emoții frumoase, să ofer mai mult decât primesc… Au fost ani care m-au făcut să fiu un om mai bun, mai răbdător, mai așezat.

Ea, a fost o minune. Pentru mine, este prima minune pe care am văzut-o și chiar am simțit-o. Nu credeam că un astfel de om există. Ne-am “lovit unu de celălalt” prin intermediul blogului, prin intermediul poeziilor mele triste, ne-am cunoscut în Herăstrău cu câte o sticlă mică de Coca-Cola în față și ne-am început povestea în Tineretului, sub vraja unui copac care va rămâne special de acum încolo.

Am colorat, am desenat, am dansat, am cântat, am urlat, am tăcut, am râs, am plâns, ne-am îmbrățișat, am clădit amintiri, am adunat apusuri, răsărituri, fericiri, tristeți, speranțe, disperări, începuturi și sfârșituri. Astăzi, ne aflăm în fața ultimului sfârșit. Celui care contează cu adevărat. Și nu pot crede că este adevărat…

După aproape cinci ani de zile, mă văd obligat să învăț din nou să merg, după ce în tot acest timp am fost cărat pe brațe de iubirea și grija unui om care s-a născut pentru a avea grijă de ceilalți. Scriu și plâng. Știu că nu am fost cel mai bun iubit, știu că uneori nu am avut grijă de ea așa cum ar fi trebuit, știu că uneori am fost mai rece sau mai dur în exprimare, dar dorința mea a fost întotdeauna să am grijă de ea. Piticot, am vrut întotdeauna să am grijă de tine și să te fac fericită. Și să mă ierți te rog că nu ți-am mai scris… M-am lăsat păcălit de tristețile mele filosofice și literare și am uitat să trăiesc fericirea reală și importantă… Să nu mă uiți și să nu îți pară rău că m-ai cunoscut!… Te rog din suflet.

Îmi este imposibil să privesc în jurul meu. Biblioteca este pe jumătate goală acum. Toate cărțile tale au dispărut, tabloul frumos cu noi a dispărut, tu ai dispărut. Eu am fost un prost care la un moment dat a obosit și a spus că e mai bine așa… Acum mă rostogolesc și mă zvârcolesc în propriile mele regrete, dar știu că este redundant. Poate este, totuși, mai bine așa…

Patul nu mă mai încălzește, oglinda nu mă mai privește, de pe masă au dispărut bunătățile pe care tu mi le făceai cu atâta drag… La ora 17, când plec de la muncă, nu mă mai așteaptă nimeni în fața scării. Nu mă mai sună nimeni să îmi spună să iau pâine. Nu mă mai sună nimeni să mă întrebe dacă mai întârzii.

Azi nu mai am pe nimeni. Familia este standard. Familia este acolo dintotdeauna. Tu, iubito, nu ai fost niciodată standard. Tu ai fost un premiu. Un trofeu. O minune. Un om pe care îl voi admira și respecta toată viața.

Ai fost, ești și vei rămâne. Te iubesc!

Plâng. Nu mai pot scrie. Rămâi cu bine, om minunat!

 

Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30

Amintiri despre mâine

Aș vrea să fim atât de fericiți, încât să uităm că suntem fericiți. Fericirea pură nu se conștientizează, ci se absoarbe, se trăiește, se devorează fără ca timpul sau spațiul să existe. Fericirea este inefabilă. Aș vrea să ne rătăcim de rațiune și să cutreierăm fără sfârșit, spre oriunde și totuși spre nicăieri.

Aș vrea să fim atât de fericiți astăzi, în fiecare astăzi, încât ziua de mâine să nu mai existe. Fiecare mâine ar deveni astfel o mică parte a unui astăzi fără sfârșit. Fericirea s-ar subînțelege prin simpla existență a două suflete ce respiră din aceiași plămâni.

Moartea ar deveni o formalitate. Un repaos înaintea reprizei secunde, eterne.

Aș vrea să ne întindem pe spate și să transcendem tavanul, să privim Luna și Stelele și să depănăm amintiri de mâine.