Gând CLXXXIII

…Să mă îmbrac cu îmbrățișarea ta și să deschid umbrela veșniciei, să rămânem adăpostiți, îndrăgostiți, privilegiați…

Despre Dumnezeu și om din jurnalul ultimilor ani – Lev Tolstoi

Pentru că recent am adăugat câteva cărți noi în bibliotecă, printre care și “Despre Dumnezeu și om din jurnalul ultimilor ani” și întrucât am început să citesc din aceasta din urmă, m-am gândit să împărtășesc două paragrafe care mi-au atras atenția în mod deosebit.

Menționez că aceste rânduri sunt scrise în anul 1907.

“Mi l-am amintit atât de viu pe dragul băiețel Nikolașa, încât mi s-a părut că eu sunt el, că zâmbesc cu zâmbetul lui, că îmi strălucesc ochișorii lui. Așa se întâmplă când iubești. Oare aceasta nu e o dovadă clară că în noi trăiește un singur duh și că iubirea anulează separarea?” (17 martie)

“Eu nu sunt numai eu, L.N. cel în carne și oase, de la naștere până la moarte, ci eu, chiar și din punct de vedere trupesc, sunt manifestarea corporală a tuturor strămoșilor mei la nesfârșit și veriga de legătură între ei și urmașii mei, tot la nesfârșit: Eu sunt sclipirea de-o clipă a ceva.” (17 martie)

Advertisement

Reîntâlnire cu o fostă iubire – Limba Franceză

A început să îmi placă limba franceză în perioada școlii generale, când de altfel am și început să o studiez. Prin clasa a șaptea pot spune că devenisem destul de bun la materia respectivă și făceam tot ce puteam pentru a fi pus să citesc în fața clasei, pentru a le arăta tuturor că eu știu să citesc cu accent, că nu mă bâlbâi, că nu inventez cuvinte de care nu a auzit nici măcar Micul Paris. Și așa mai departe. Limba Franceză devenise o iubire nevinovată. Din păcate însă, a venit vremea liceului. Accentul nu se mai punea atât de mult pe asimilare și înțelegere, ci mai degrabă pe teoria “lasă-mă să te las”. Un ziar oferit cu drag profesoarei ne scăpa de orice grijă, însă nu pot spune că eram tocmai bucuros. Pentru conjugarea a două verbe – corect – primeam un 7 (maaaxim 8), ca să existe egalitate. Liberté, égalité, fraternité! Și uite așa, au trecut anii de liceu, fără a evolua deloc. Am uitat cinci cuvinte, am uitat cincizeci, am uitat o sută. Am zis că asta e. Rămăsesem cu pasiunea. DAR!, norocul a făcut să rămân fără servici la un moment dat (al naibii noroc!) și să fiu nevoit sa o iau de la capăt, să caut, să caut, să caut, să caaaaaaut. Cum “specializarea” mea era Operarea de calculator, am încercat să găsesc ceva în această arie. După ceva timp, mi s-a oferit șansa să fac parte dintr-o echipă în cadrul căreia urma să lucrez doar în limba franceză (cel puțin momentan), căci baza de date este făcută în special pentru clienți din Franța. Am acceptat imediat provocarea, iar acum, după trei zile de reacomodare, simt că am regăsit-o! Fosta mea iubire, după care am tânjit atâția ani… S-a întors! Sau… m-am întors! Este atât de frumoasă! Atât de fragilă și simplă!… Ușor ușor, lucrurile se reașază la locurile lor. Cred că Cioran – student veșnic întârziat, veșnic vagabond pe străzile Parisului, etern amic al singurătăților zvârcolite în mine -, a pus o vorbă bună exact atunci când mă așteptam mai puțin și aveam mai multă nevoie. Merci, mon camarade!

Povestea lui Denali. (Denali’s story)

“When someone you love walks through the door, even if it happens five times a day, you should go totally insane with joy.”

“Atunci când cineva pe care iubești apare pe ușă, chiar daca se întâmplă de cinci ori pe zi, ar trebui să înnebunești de bucurie”

O poveste emotionantă despre prietenie, viață, moarte, bucurii simple, spusă din perspectiva unui câine…

Suferință, boală și poezie

“Simt cum trebuie să mor din cauza vieții[…]” – Emil Cioran

De-aș putea aduna la un loc sângele vărsat de-a lungul vremii de toți supușii versului, probabil aș aduce la lumină, într-un tablou imens, suferința întregii lumi, de la facere și până în zilele ultime ce vor urma… 

Cât de puternice trebuie să fi fost zvârcolirile acelor nefericiți care au murit nu în puține cazuri străini de propriul lor psihic, pentru ca regretul, disperarea sau nebunia lor să cutremure și astăzi scoarța sufletului uman, cu o simplă lovitură de virgulă sau punct, de rimă împerecheată sau îmbrățișată, de subiect sau predicat!…

Iubesc cu nesaț tumultul, agoniile, îndoielile, temerile și descompunerile poeților, nu din egoism sau lipsă de compasiune, ci din dorința de a pătrunde în cele mai îndepărtate tenebre ale ființei umane, la rădăcina adevăratelor trăiri, în căminul suferinței, spre a înțelege ce înseamnă cu adevărat viața și moartea. Răspunsurile nu se găsesc în zâmbetele înșelătoare ale celor fericiți, ci în suferințele devastatoare ale celor schingiuiți de demonii întunericului.

În viață, doar suferința și boala sunt adevăruri veșnic valabile și irefutabile. Suferința și boala vin aproape de fiecare dată pe neașteptate, ca un uragan. Viața însăși este o boală, dacă gândim că murim din cauza ei…

Sursa imaginilor: Pinterest.com

Gând CLXX

Iubirea este cel mai frumos vers al poeziei universului.

Poezia, o dulce boală ereditară

“Și iată noi doi la capete diferite de lume
și-ntre noi polară iubire,
pânza țesută de neștiutele
mele palme către
inima ta
și iată
centrul pământului sunt palmele mele
în care s-a cuibărit
sufletul tău ridicat către soare.”

Citesc cuvintele mătușii mele, pe blogul ei, care a prins de curând glas, și nu mă pot abține să nu zâmbesc în colțul sufletului, mândru și liniștit. Atâta timp cât suntem cuprinși de spiritul poetic, istoria se va scrie singură și atât de frumoasă!