Tu ești singurul înger ce zboară cu aripile crescute pe spatele altcuiva!

Ți-ai așezat aripile ușoare și albe pe spatele meu brăzdat de trecerea timpului și singurătate, după care ai zburat! Cât de frumos e aici sus, iubito!

Îți mulțumesc!

Advertisement

Ce facem când ne este dor?

Ce facem atunci când privirile noastre nu se pot atinge indiferent de locul spre care am privi?  Ce facem atunci când așteptarea noastră culminează cu o nouă așteptare? Ce facem atunci când în sufletul nostru se formează o temniță în care fluturii nu pot zbura? Nu putem decât să așteptăm în continuare… Nu avem dreptul și opțiunea să “trecem peste”. Trebuie să ne fie în continuare dor, pentru a păstra dorința. Nu putem ceda, nu putem abandona speranțele, nu putem pune visurile în întuneric….. Ne întindem în pat, strângem perna în brațe și, privind spre locul unde celălalt dormea odată, ne imaginăm că este acolo și că ne ascultă. Ne amăgim cu imaginația, dar este singurul nostru refugiu – imaginația, amintirea, momentele frumoase pe care le-am salvat în memoria sufletului….

Și mă gândesc că toate astea ne vor face să conștientizăm și mai mult ce suntem noi atunci când nu suntem doi. Vom conștientiza astfel cât de mici suntem, individual, însă cât de mari suntem împreună. Ne vom iubi și mai mult și ne vom prețui infinit mai mult. Dacă este posibil să măsurăm iubirea și prețuirea…

Îmi este dor de tine, iubito! Totul va fi însă bine, iar noi vom ieși din aceste încercări mai puternici decât ne vom putea imagina vreodată.

Te iubesc!

Îți mulțumesc că exiști în sufletul meu! De acolo știu că nu vei lipsi niciodată!

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Cel mai frumos necuvânt

Iubito,
fulgeră-ți pașii pe strada mea,
tună-ți zâmbetul pe la fereastră
și rămâi! –
Tu, copilă dragă,
ce mă privești de dincolo de diamantele căprui,
acordă zilelor mele sângerii
clemență
și-ndulcește-mi tu ceaiul dimineților,
copilă ce mă privești acum cuminte
din spatele căpruiului de diamant!
Tu, iubito,
ascultă chinul ce se zbate-n pieptu-mi ruginit
și-apropie-te și mai tare,
și șoptește-mi calm, cu vocea ta mieroasă,
cel mai frumos necuvânt!

Locurile noastre sunt ocupate și pustii…

Ce ironie, iubito! Locurile noastre, deși pustii, sunt ocupate. De frig. De albul rece, surd și orb…

Gri bacovian…

Un strop de umbră mă-nvelește
cu-al său veșmânt de-un gri adânc
și lacrimi grele, reci, funeste
ucid poemul. Rând cu rând…

Amar, pășesc pe-alei ridate
de frunze rupte și pustii,
aștept de secole uitate
să te arăți. Să-mi fii…

Mă plouă-ntruna, fără milă,
mă udă până la suspin;
mâine… oare-o să mai vină?!
Aud cum curge moartea. Lin…

(Iubesc poezia bacoviană. Tocmai de aceea iubesc să scriu cu tentă dramatică. Chiar și fericit fiind, nu pot opri izvorul gri din curgerea sa – este prea fecund pentru suflet…)

Unu + unu = totul

Întinde-mi tu mâna, iubito
și hai să fugim unde-o fi;
privește-mă-n suflet, copilo,
duios, cum numai tu știi!

Aruncă-ți sărutul asupră-mi,
aruncă-ți și liniștea, toată;
iubește-mă dincol’ de vrămi,
pășește cu mine în șoaptă!

Iubește cu mine Pământul,
Întregul, cu mine iubește-l;
te rog să astupi tu cuvântul,
cu liniște, cântul, rostește-l!

Transfuzii

Draga mea, de-ai ști cât de fericit am fost în clipa când am auzit vestea cea mare! Să aud că avem aceeași grupă… o minune! De atunci, parcă sunt obsedat. Îți caut neîncetat pieptul, pentru ca apoi să mă cuibăresc flămând în brațele tale calde. Acolo îmi primesc doza indispensabilă de sânge de cea mai bună calitate. Divin chiar! Știi, cred că inima ta bate pentru amândoi. Cred că ea pompează viață lichidă în venele mele obosite și mă face astfel să respir prin tine. Da, iubito, respir prin tine. Nu știu! Nu știu și nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla în momentul în care soarta ar refuza să-mi mai ofere plăcerea transfuziilor noastre. Unde să mai găsesc eu o grupă sangvină compatibilă? Unde mai găsesc eu sânge divin, dacă nu în Rai? Tu ești Raiul meu!…