Izbucniri evanescente

Să fi trecut vreo 10 minute de când s-a auzit. Un foșnet ciudat, precum o bătaie de aripi, a străbătut bezna din spatele meu. Deocamdată nu văd pe nimeni, dar inima începe să îmi atingă coastele. Resimt un marasm indomptabil, iar cortexul vituperează orice formă de logică – de ce naiba mai sunt aici?! Podeaua este un pic dezacordată, ori pașii mei s-au împiedicat de un mi bemol. Dar cine mai are timp pentru muzică?! Nu-i de ajuns câte tăceri distonante sunt în lume? Cioran zice : “Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea”.

Mă întorc brusc spre ceea ce pare a fi o privire înzorzonată care nu se poate vedea, ci doar simți. Tavanul, pereții, ferestrele, totul este învăluit într-o ceață imuabilă. Să fi ajuns oare în Niflheim! Nu cred, altfel ar fi trebuit să o găsesc pe Hildr până acum. De jur împrejur se pot observa câteva oglinzi. E ciudat că nu mă pot vedea în niciuna dintre ele. Una reflectă un cuier plin, deasupra căruia stă un corb. Într-una văd un ceas fără curea. Minutarul aleargă cu fervoare, iar secundarul pictează elucubrații redundante și rămâne suspendat precum sentința dintr-un proces de conștiință accidental. În partea opusă a încăperii, lumina care lovește oglinda se întoarce și trasează o diagonală perfectă peste praful de deasupra tălpilor mele. Raza de lumină pare să devină elastică, iar un copil cu ambele picioare julite o folosește pe post de coardă.

Plămânii-mi dau semnalul. Adam pare să scuture copacul, căci mărul stă să cadă. Frizez catatonia. Cu un ultim efort, edulcorez acmeea printr-un citat de Yalom sau Andrew Solomon, nu mai știu exact. Mă târăsc cât pot de tare. Ajuns afară, trântesc ușa. In jurul clanței apare mesajul : “Draft saved”. Poate voi reuși altădată să public …

Advertisement

Izbucniri înzorzonate

Atâta vreme, atât de multe măști purtate
ne-au apropiat strident și fals, cu fericiri plimbate
din gară-n gară, spre a atinge destinații nemaiaflate
crezând, în ignoranța noastră, că le știm pe toate –
dureri, tăceri, gânduri, simțiri, poveri și-o sumedenie de păcate –
pe care fiecare le agață pe perete, la niveluri ferecate,
unde niciun ochi nu poate-ajunge prin metode agreate
de conștiința umană, care se sufocă sub condiții limitate;
azi ne-mbrățișăm prin urlete și gânduri alterate,
observăm intenții clare de asasinat în toți și-n toate,
ne erijăm în ființe superioare, cu abilități atât de minunate
și totuși zâmbetele noastre-s astăzi disparate,
nu prezintă nicio noimă, relaxările ne sunt disperate;
“și totuși există iubire”, dar șoaptele ne rămân aruncate
pe-un munte-ndepărtat, pe care niciun picior nu-l va străbate
“și totuși există blestem”, în gând, în privire și-n fapte,
în groapa pe care singuri o adâncim, cu distanțări deșănțate,
“dau lumii, dau lumii de știre” că valurile-mi sunt întunecate
“iubesc, am curaj și mă tem”, iar versurile mele, iată, sunt îngenuncheate …

08.07.2020, izbucniri înzorzonate, dar necesare propriei mele căutări de sine

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

deSIN(e)tetizare

Poate că trebuie să învăț să am răbdare. Poate că îmi lipsește curajul – curajul de a aștepta vești ce nu se lasă întrezărite, curajul de a anticipa și accepta posibilul, curajul de a lua deciziile corecte.  Decizia corectă. Dar poate că decizia corectă se va dovedi cândva că va fi fost cea greșită… Și poate că nimic nu va mai conta. Nimic nu ar mai conta.

Poate că nu am privit destule apusuri… Poate că de asta mă tem de întuneric. Dar știu că, oricum, întunericul nu m-ar putea omorî. Poate doar m-ar deSIN(e)tetiza…

Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața

Am ajuns la concluzia că am nevoie de durere. Fără durere, probabil că viața ar fi plictisitoare, banală, ca oricare alta.

Oscilând între da și nu, între alb și negru, între siguranță și nesiguranță, între bine și rău, mi-am dat seama că, făcând acel lucru pe care mai târziu îl voi condamna, voi ajunge din nou să trăiesc momentele de minimă singurătate, depresie, goliciune, frică pe care le-am trăit poate de prea multe ori și pentru prea multă vreme înainte de a fi cunoscut fericirea. Sunt momente de care îmi este în mod involuntar dor. Sunt momente care dau naștere zvârcolirilor ființei mele, însă prefer uneori acele zvârcoliri, pentru a simți astfel că sunt viu.

Probabil sună ciudat sau greșit, sau poate mi se pare, însă consider că nu pot crea fără tristețe. Nu pot gândi și nu pot picta literele fără a-mi simți sufletul într-o oarecare măsură schingiuit. Îmi este dor să elucubrez, să delirez, să evadez din preacomunul gri, să fiu singur în ochii celor ce nu vor să mă vadă…

Renunț uneori la siguranță, la liniște, la zâmbete, de dragul funebru al unor psihoze amânate, niciodată vindecate.

Sau poate sunt doar un ciudat…

Izbucniri infinite

O fotografie care mă descrie perfect. Probabil că fără aceste izbucniri nu aș fi putut aprecia fericirea, liniștea, șoaptele de dincolo de haos…

Îmi este dor să reînviem la malul izbucnirilor reci

Îmi este dor de ochii tăi frumoși, căprui, calzi, care, deși sunt tot mai triști, nasc fericiri în ochii cu care te privesc mereu fascinat, mereu dezarmat, mereu tăcut, mereu însetat de liniștea pe care nu o pot sorbi decât de pe buzele irișilor tăi cu care îmi săruți ființa…

Îmi este dor să ne desprindem picioarelele și sufletele de pe asfaltul sepulcral și să aterizăm pe nisipul ușor rece și umed de la malul nopții lui septembrie, unde să stăm întinși pe spate, să privim cerul plumburiu și să ascultăm tristețea și singurătatea pe care pescărușii le urlă atât de sfâșietor… Îmi este dor să mi se sfărâme sufletul pe o bucată de hârtie, acolo pe nisip și să visez himere îmbrățișate de realitate…

Mi-e dor de scoicile aspre care gem atât de cutremurător atunci când pășim pe lângă ele cu tălpile noastre ușoare, de copii liberi, parcă strigându-ne să le adunăm pe toate într-un buzunar secret la piept…

Îmi este dor de fiori pe care nu i-am simțit niciodată și abia aștept să reîmbrățișez trupurile reci și ude ce se înalță dinspre depărtări și se izbesc de mal și de stânci, obosite și totuși mereu mândre…

Îmi este dor să reînviem.