Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: joaca

Să râdem cu Maya! :)

Credea că plec fără ea acasă :))
(Atunci când o strig și nu mă bagă în seamă, îi strig “pa” și că plec fără ea și vine mâncând pământul :D)

Un strigăt pentru generația nouăzecistă

Sunt născut în ’91. Am crescut pe-o stradă veșnic veselă, colorată, animată, gălăgioasă, plină de viață. Am avut prieteni – chiar mulți – cu care m-am jucat, am cântat, am râs, dar am și plâns. Țin minte că ieșeam vara afară dimineața, la ora 10:00 – maxim – și intram în casă abia seara, pe la ora 21:30-22:00, după câteva lungi strigăte de la balcon ale mamei. Ne jucam “de-a v-ați ascunselea”, “șotronul”, “leapșa pe culori”, “țară, țară, vrem ostași” și multe alte jocuri ale acelor vremuri. Țin minte și că săream coarda și că ne jucam cu elasticul – da, chiar mă jucam cu fetele din cartier. În unele seri, obosiți după prea multe jocuri fizice, ne retrăgeam în câte o scară de bloc și spuneam povești de groază, așteptând cu satisfacție să vedem frica în ochii prietenilor noștri. Bineînțeles, de multe ori ne dădeam martori la cele întâmplate în povești, dar asta e partea a doua. Mai țin minte că seara, după lăsarea întunericului, ne ascundeam după mașini și scoteam căpăcelele de la roți – ce copii diabolici mai eram! 😀 În timpul zilei îmi plăcea să stau în grădina din fața blocului și să fac tot felul de gropi, ori să mă legăn pe bara de bătut covoare, ori să joc fotbal în spatele blocului, între garaje. De multe ori, mingea sărea în grădinile vecinilor care, aproape întotdeauna, ne certau și ne amenințau că ne iau mingea. Nouă nu ne păsa. Eram copii și nu vroiam decât să ne jucăm. Țin minte și acum acea vară toridă de la începutul anilor 2000, când Coca-Cola avea promoția “vară incendiară”, iar noi găuream dopurile sticlelor de plastic și ne stropeam cu apă pe stradă. Și, ca un bonus, mai foloseam și furtunul cu care vecinii udau florile. Nici nu mai țin minte numărul crengilor pe care le rupeam cu totul din corcodușii cartierului….. Când vroiam să ne chemăm la joacă, formam numărul de telefon la “fix” sau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, coboram în mijlocul străzii și strigam cât să se audă până la etajul 4: “Andreeeeeeeeeeeeeeeeeei!!! Ieși afarăăăăăăăăăăă???”. Câteodată ne jucam pe Nintendo. Mai stricam un joystick, ne mai ofticam, ne mai băteam… dar eram copii. Nu ne păsa prea tare. Cumpăram în fiecare zi gumă, dropsuri vărsate, chuppa-chups cu cartonașe Pokemon… ce vremuri! Ah, și mai țin minte când ne certam jumătate de oră pentru a stabili cine să strângă banii de la colindat 🙂

 Cele de mai sus fiind menționate, spun cu mâna pe inimă că am avut o copilărie fericită. Nu am avut telefon mobil, nu am avut tabletă, nu am avut internet. Aveam o minge, un walkman și un mini-radio câștigat la o promoție Pepsi și eram cel mai fericit. Dar, mai presus de toate, aveam prieteni. Aveam jocuri. Aveam zâmbete și energie. Aveam visuri multe. Aveam libertate.

Astăzi… avem telefoane mobile, tablete, ipoduri, internet, malluri în care merg copiii de 11-12-13 ani și stau la taclale la KFC sau la Mc… astăzi avem de toate, dar ne lipsesc zâmbetele. Ne lipsește libertatea copilăriei. Copiii de astăzi nu au copilăria pe care am avut-o noi. Ei nu sunt liberi. Copiii din generația actuală nu mai fac mișcare. Și nu este vina lor!!! Dar în fine…

Dragilor, cei ce faceți parte din generația nouăzecistă, învățați-i și pe ăștia mici de astăzi ce înseamnă libertatea! Și vă rog, să nu uitați niciodată ce copii fericiți și privilegiați ați fost! Întotdeauna să fiți mândri de copilăria voastră!

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Maya a împlinit 1 an

La mulți ani, Maya, și la multe sanii de tras! 😀

(Imaginile sunt de astăzi)

Prietenie

Cu câteva zile în urmă, când s-au cunoscut, Elisabetei îi era foarte frică de Maya. După doar câteva ore, au devenit prietene! 🙂

Poza este și aici!

Despre copii și pseudo-superioritatea închipuită

Să facem câteva exerciții de imaginație:

1. Un copil de 14-15 ani se plimbă într-un parc. Este îmbrăcat modest, merge încet, parcă nedorindu-și să deranjeze pe cineva, nedorindu-și să intre în atenția nimănui. La un moment dat, trece pe lângă un grup de copii de aceeași vârstă cu el, iar aceștia încep să îl batjocorească, spunând că are haine urâte, că are încălțămintea ruptă și că are părul neîngrijit. Se consideră superiori. Pardon, cu mult superiori. Dar oare de ce? Oare știe vreunul dintre acei copii că el muncește deja de ceva vreme pentru a-și întreține familia săracă? Sau știe vreunul dintre acei copii că părinții săi pur și simplu nu au bani să trăiască de azi pe mâine? Cu ce drept se consideră ei superiori lui? Ce îi face superiori? Hainele? Nu! Sunt cumpărate de părinți! Încălțămintea? Nu! Sunt cumpărate de părinți! Modul cum se îngrijesc? Nu! Acel copil defavorizat nu are timp sau posibilități să se îngrijească! Banii de buzunar? Telefonul? Ce glumă bună!… Singura diferență dintre copiii acelui grup și copilul sărac este aceea că părinții lor au fost mai norocoși, pe când părinții lui nu.

2. Într-o clasă, să zicem în clasa a 6-a, pentru a ne menține în jurul aceleiași vârste, sunt 25 de copii. Toți sunt îmbrăcați frumos, în uniformă, însă dincolo de această simetrie, există și diferențe. În pauze, unii copii se duc la fast-food-ul de peste drum. Alții stau în clasă și mănâncă cu poftă diverse batoane de ciocolată, chipsuri, sandwich-uri cu de toate etc. Unul dintre copii însă stă liniștit într-o bancă dintr-un colț al clasei și mănâncă o felie de pâine cu margarină. Sau un biscuite dintr-un pachet minuscul care oricum e pe terminate. Colegii încep să șușotească, să facă glume pe seama lui, însă ei sunt total străini de lumea în care acesta trăiește. Seara, când toți copiii se duc zburdând acasă, fie pe jos, fie cu mașinile cu care părinții vin să îi ia de la școală, copilul modest se urcă în tramvai sau în autobuz și se duce la orfelinatul unde trăiește de câțiva ani, de când părinții săi au plecat la Cer. El nu are pe nimeni. Nu are parte de dragoste, de grijă, de încredere, de ajutor financiar. Are doar un loc unde să doarmă și o masă caldă pe zi. Lui nu are cine să îi pregătească pachetul pentru școală. Din partea lui nu vine nimeni la ședințele cu părinții. El nu merge niciodată în excursii sau tabere. Și da, copiii din jur continuă să râdă de el… De ce? Sunt ei oare superiori doar pentru faptul că părinții lor trăiesc? Sau pentru că nu locuiesc într-o casă de copii? Sau pentru că au patul lor propriu, pe care nu sunt nevoiți să îl împartă cu încă 4-5 copii? Bineînțeles, ei nu cunosc aceste detalii, dar se cred superiori…

……………………………………………………………………………………………..

Oare de ce există aceste prejudecăți? De ce copiii se simt superiori unii față de alții? Mai ales când e vorba de lucruri materiale… De ce nu îi educă nimeni în acest sens? Copiii sunt copii și ar trebui să fie prieteni cu toții. Să nu se intereseze de starea materială a celui de lângă ei, ci mai degrabă de calitatea sa umană. Iar dacă văd un alt copil că suferă, să îi fie alături, nu să îl gonească. E atât de greu?!…………………………

C.D.E. Mă joc un pic

Crestez cicatrici constant, cauterizez colapsul colosal.

Duc departe demonstrații, disimulez dureri dis de dimineață.

Elucubrez efervescent, efemer esențialul. Evit eclipsa elevând ermetic energie.

Copii fiind, visam că putem face orice…

Copii fiind, visam că putem face orice. Visam să devenim pompieri, astronauți, doctori, fotbaliști…Visam să ajungem cântăreți, actori sau acrobați. Priveam munții și ne spuneam că putem ajunge dincolo de aceștia bătând din palme. Ne visam regi, regine, prinți, prințese, pirați, Superman sau Batman…Nu puneam prea multe întrebări – eram întotdeauna încrezători că putem obține orice ne dorim. Ne adunam cu toții în fața blocului și, jucându-ne șotronul, leapșa, țările sau de-a v-ați ascunselea, ne simțeam liberi. Nu existau restricții, nu existau granițe. Nu simțeam presiunea niciunui lanț în jurul gleznelor noastre; pașii ne erau sprinteni, iar gândurile ne eram și mai sprintene. Cântam, coloram, desenam, împărțeam, zâmbeam, alergam, trăiam, visam. În mintea noastră, puteam ajunge precum păsările Cerului atât de albastru…Credeam în eroi și visam să devenim noi înșine eroi. Credeam în fericire, credeam și trăiam în libertate. În sufletele noastre, eram siguri că putem lega un elefant cu o sfoară de visuri și că îl putem face să zboare precum un zmeu…

Copii fiind, visam că putem face orice…

Sursa foto, aici!

%d bloggers like this: