Intersecția lacrimilor

O fotografie astăzi, pentru cerneala ce se va așterne mâine pe hârtie…

Advertisement

Pâlpâiri

Am simțit ce înseamnă să mă pierd pe tărâmurile propriilor mele Siberii. Am văzut un personaj abandonat de ego-ul-părinte și am plâns, dându-mi seama cât de neputincios sunt în fața lacrimilor sale de orfan. L-am lăsat adesea rezemat de ziduri reci și lovite de tăceri pline de haos și viscol și m-am mințit singur, crezând că îl pot pierde cumva pe drum și mă pot face nevăzut. M-am înșelat! Nu pot exista fără el, așa cum el nu poate exista fără mine. Realizez cât de periculoasă este puterea pe care o am asupra mea însumi. Îmi pot fi cunună de lauri, dar și pământ. Viață, dar și moarte.

Gând CLXXXI

“Când toate se adună poți înnebuni plângând,
dacă nu înnebunești râzând din când în când”

(Vikloth și Lucian C – Scrisoare deschisă)

Reverberații autumnale

E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte…

Asfaltul primește zeci de cununi de flori, pământul mii de lacrimi înfierbântate de dorul unui zâmbet ce a încetat prea devreme să mai cuprindă chipul zilelor noastre, iar versurile tremură și se desprind rând pe rând de pe portativul liric, lăsând în urmă o tăcere adâncă precum oftatul unei virgule. Durerea i-a furat liniștea, boala i-a furat somnul, realitatea i-a furat visurile, viața i-a furat timpul.

Am rămas noi. De acum, îi vom mai vedea zâmbetul doar de la fereastra gândurilor noastre…

Clopotul lumii plânge – se mai aud doar câteva REVERBERAȚII AUTUMNALE, așa cum îi plăcea ei să spună…

Să plângi de durerea de a nu mai putea plânge

Nu am mai plâns de mult. Lacrimile s-au uscat și s-au preschimbat în fiori de fericire. Și cum să mai scrijelesc cu litere sângerii cerul, când imaginea sa nu îmi mai oferă senzația de mister și singurătate în fața absolutului, ci sentimentul minunii de a fi?!

Simt cum poeți care au murit triști, singuri și bolnavi își cer jertfa, ca recompensă pentru nopțile în care mi-au acoperit rănile gândurilor… Și totuși, plâng de durerea de a nu mai putea plânge, de a nu mă mai putea jertfi în fața unei bucăți de hârtie, de a nu mă mai putea descompune în milioane de alter-ego-uri…

Dar poate că asta este ordinea firească a lucrurilor – ne naștem, suferim, ne obișnuim cu suferința, devenim creatori, ne lăsăm găsiți de fericire, ne obișnuim și cu ea, ni se face dor de spiritul creator, care nu își poate atinge apogeul decât în momentele de maximă tristețe, singurătate, deznădejde, ne obișnuim și cu acest dor, privim cerul, mulțumim pentru ceea ce avem și așteptăm un final liniștit…

Acum, cimitirele poeziilor noastre sunt de mult pierdute…

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

Sânge rătăcit printre fire de nisip

Mi-aș mai dori doar să ajung la malul lumii, să privesc răsăritul și apusul cum se sting repetat și să îmi îngrop lacrimile sub nisipul rece și ușor umed, într-o zi de mijloc de aprilie…

Dezabuzare. Marasm sepulcral. Haos înzorzonat. Zâmbete ce se pierd tot mai departe în ceață. Zâmbete ce zbiară să devină doar reminescențe. Apogeu indomptabil.

Uneori mă simt ca și cum aș fi însuși regretul. Regretul de a mă fi născut cu vocația frivolității și redundanței erijate în plasmă și elemente figurate…