Gând CXL

Intrăm în dragoste îmbrățișați, temători, fiecare cărând în spate demoni, psihoze și neliniști. Dar, cum forțele egale se anulează, ieșim din dragoste precum soarele din marea agitată de la sfârșitul lui septembrie, calmi și tăcuți. Atât de odioși sunt demonii, încât nu se pot privi în ochi, alegând mai degrabă să se nimicească pe loc.

De ce îmi plac străzile noaptea

Îmi plac străzile îmbrăcate în întuneric. Mă plimb printre șoaptele unor felinare și simt că încep în sfârșit să fiu viu. Ziua îmi inspiră agitație, haos, zgomot; noaptea îmi inspiră liniște, discreție, eleganță. Noaptea mă simt liber. Simt că îmi aparține întreagă. Noaptea dramele capătă un nou contur, iar creionul apasă mai tare hârtia. Noaptea trăiesc, gândesc, scriu, zâmbesc. Îmi plac străzile noaptea pentru că sunt doar eu cu ele, pentru că mă așez pe o bancă și desenez tot universul în palmă fără să mă atingă nicio privire insolentă.


1902201410163

Neliniști care ne liniștesc; visuri, valuri și pescăruși

Am ajuns la malul ei într-un suflet. Ea avea toane. Valurile se izbeau întruna de ziduri și stânci, iar pescărușii zburau în cerc, “un pas în față și doi înapoi”, nerenunțând la visul lor. Iubita își etala fericirea mai frumos ca niciodată în ochii ei rotunzi și calzi. Nu mai văzusem niciodată marea la sfârșit de septembrie. Starea ei sufletească mă făcea să mă gândesc din nou la prietenii mei, la Cioran și Bacovia, la tumult, la psihoze, la astenie, la marasm, la căutări lăuntrice, la neliniște. Din fericire, neliniștile altora mă liniștesc, căci iubesc să pătrund în interiorul dramelor, să mă las dus de același val rece al dezechilibrului… Aș fi sărit în mare, aș fi îmbrățișat valurile, însă parcă era totuși prea frig…

A fost un vis. De vis. Nu mă așteptam…

Marea este mai frumoasă când are psihoze…

 

(Filmulețul de mai jos este făcut de mine)

 

Întoarcerea la realitatea de acasă

Au fost câteva zile incredibile. Emoțiile au început să mă învăluie încă de când am ajuns în dreptul plăcuței pe care scria Măgura. De jur-împrejur, peisajul îmi tăia răsuflarea. Ce frumusețe! Câtă liniște, cât verde, câtă libertate! Am ajuns la vilă nerăbdători să cunoaștem cât mai repede fiecare centimetru pătrat al împrejurimilor. Gazdele, niște oameni de nota 10. Discreți, binevoitori, săritori și deschiși la minte. Colac peste pupăză, fata lor ne-a fost ghid de încredere pe tot parcursul șederii noastre acolo.

 

Ne-am trezit târziu, am cutreierat ca doi copii prin sat, pe dealuri, pe munte… Aerul era atât de curat! Ah, ce departe era Bucureștiul! Și ce bine era!…

 

Ne-am pregătit din timp muniția de război, așa că am luat cu noi două aparate foto care să completeze aportul telefoanelor mobile. Eu am fotografiat cu telefonul, iubita a fotografiat cu aparatele și cu telefonul ei. La sfârșitul celor aproape patru zile de mini-vacanță, făcând bilanțul fotografic, Ștefania s-a dovedit a fi câștigătoare detașată, cu un scor de aproximativ 1500 la 800 de fotografii. Am încercat să surprindem fiecare gură de aer a satului. Am încercat să surprindem florile, oameni, munții, dealurile, Cerul, absolut tot. Eu zic că ne-a ieșit.

Suntem fascinați de culorile apusului în genere, fapt pentru care am ținut neapărat să surprindem câteva scene în timpul înserării.

Ziceam mai devreme că am avut-o alături de noi pe Elena, fata gazdelor, pe post de ghid de încredere. Drept urmare, ne-am lăsat duși de către ea spre Vârful Măgura. Nu am ajuns chiar până acolo, dar am fost aproape. Am fost cu adevărat impresionați de tabloul ce se așternuse sub picioarele noastre. În stânga, se vedea Moeciu, iar în dreapta, Măgura. Peste tot, păduri, dealuri, munți, liniște, aer curat și fericire. Fericirea este atât de simplă! Păcat că de cele mai multe ori nu știm să apreciem lucrurile simple….

Ce țară frumoasă avem! Cât de binecuvântați suntem! Am dreptate?

Gândindu-mă la oamenii locului, am numai cuvinte de laudă la adresa lor. Localnicii ne salutau respectos, cu blândețe și răbdare, fiind în același timp dornici să afle mai multe despre noi, să ne vorbească, să își împărtășească ofurile… Ne-am făcut chiar și prieteni. Printre ei, un domn englez foarte amabil și prietenos, stabilit de mulți ani în România, dar de foarte curând în Măgura. De asemenea, l-am cunoscut pe Marian, un copil în vârstă de 6 ani, care toaaaată ziua se plimba pe bicicletă prin sat. Cum ne vedea, hop!, și el! Nu mai puteam scăpa de el până nu intram în casă. Un copil plin de energie, zvăpăiat, dar foarte frumos în ansamblul sufletului său pur. I-am făcut și o fotografie (de fapt mai multe), de dragul aducerii aminte.

 

Am reușit chiar să și citim un pic, în special în tren, pe drumul către Brașov. Eu am ales Dostoievski, cu ale sale “Amintiri din Casa Morților”, iar iubita l-a ales pe Grigore Leșe, care susține cu tărie că “Acum știu cine sunt”.

În încheiere, vă spun că a fost o vacanță cu adevărat superbă, într-un loc minunat, unde cu siguranță vom reveni într-o bună zi. Vă recomand și vouă pe această cale, dacă aveți disponibilitatea, să faceți o vizită satului Măgura din județul Brașov. Nu veți regreta.

Din păcate, ne vedem nevoiți să trăim din nou în haosul urban din București….

 

PS: Că tot am fost plecați cu scopul de a ajunge mai aproape de Cer, de natură, de noi înșine, vreau să împart cu voi un mesaj pe care l-am văzut pe un zid din Brașov. L-am fotografiat, așa că orice cuvânt în plus ar fi de prisos.

 

(Mesajul reprezintă o parte din versurile acestei melodii) – Sunt fan hip hop (în special partea underground), iar găsirea acestui mesaj pe stradă nu a putut decât să mă bucure. Fenomenul ia amploare!