Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: mare

Gând CXL

Intrăm în dragoste îmbrățișați, temători, fiecare cărând în spate demoni, psihoze și neliniști. Dar, cum forțele egale se anulează, ieșim din dragoste precum soarele din marea agitată de la sfârșitul lui septembrie, calmi și tăcuți. Atât de odioși sunt demonii, încât nu se pot privi în ochi, alegând mai degrabă să se nimicească pe loc.

Neliniști care ne liniștesc; visuri, valuri și pescăruși

Am ajuns la malul ei într-un suflet. Ea avea toane. Valurile se izbeau întruna de ziduri și stânci, iar pescărușii zburau în cerc, “un pas în față și doi înapoi”, nerenunțând la visul lor. Iubita își etala fericirea mai frumos ca niciodată în ochii ei rotunzi și calzi. Nu mai văzusem niciodată marea la sfârșit de septembrie. Starea ei sufletească mă făcea să mă gândesc din nou la prietenii mei, la Cioran și Bacovia, la tumult, la psihoze, la astenie, la marasm, la căutări lăuntrice, la neliniște. Din fericire, neliniștile altora mă liniștesc, căci iubesc să pătrund în interiorul dramelor, să mă las dus de același val rece al dezechilibrului… Aș fi sărit în mare, aș fi îmbrățișat valurile, însă parcă era totuși prea frig…

A fost un vis. De vis. Nu mă așteptam…

Marea este mai frumoasă când are psihoze…

 

(Filmulețul de mai jos este făcut de mine)

 

Valuri autumnale

Păşim uşor, dansăm stângaci,

ne îmbătăm cu scoici şi-un mal;

trăim, de-acum, atemporal,

eu tac, tu taci!

 

O pasăre-nfruntă zadarnic un val,

căci altul se-nalţă, lovind pietre mute;

spre câmpul de-albastru privim pe tăcute,

e autumnal!

 

Singur pe plaja cu nisip rece

Acum stai întins pe spate, pe plaja cu nisip rece – e deja toamnă târzie, iar gândurile…parcă nici ele nu mai sunt ce-au fost. La ce să te mai gândești? La ce să mai visezi? În jurul tău e o tăcere cât un viscol, doar marea mai șoptește câte o silabă răgușită… Te ridici și te miri – cum poate fi totul atât de cenușiu?! Strângi într-un pumn câteva sute de fire de nisip pe care, apoi, le lași să se scurgă printre degete. Te gândești, “așa mă duc și eu. Așa se duce și timpul, iar eu călătoresc cu el”… Ai vrea să vorbești cu cineva.. cui să-i vorbești? Până și pescărușii… parcă s-au săturat și ei, au părăsit marea… nici măcar cu ei nu mai poți vorbi. Din când în când, marea mai aruncă asupra nisipului rece câte un val – și mai rece -, iar tălpile-ți goale sunt atinse de un fior negru ca visele tale… Acum, nu-ți mai dorești decât să adormi – poate, cine știe cum, vei visa o lume nouă… măcar în vis să scapi de nisipul rece și de marea indiferentă. Și te cuprinde o stare ciudată – corpul îți amorțește, ochii se închid, dar nu te poți aștepta la vise – ești într-o veritabilă gaură neagră, în care gândurile se adună în jurul tău precum un uragan și distrug tot… nu mai durează mult și te prăbușești. Psihicul îți stă îngropat în nisipul rece…

 

Singurătate

Te scalzi într-o mare cu valuri agasante, undeva în larg, departe de țărm, iar singurul lucru pe care îl poți face este să calci apa, să te menții la suprafață. Degeaba te zbați, nu faci decât să te îndepărtezi de uscat. Valurile te ridică, te scufundă, te fac să te confunzi cu marea.

Sau, te afli într-un colț de cameră pustie, cuprins de un marasm inefabil, îți pui mâinile pe cap și te gândești ce cauți tu acolo. Vezi prinsă de tavan o lustră ce și-a pierdut scopul, pe masă vezi un buchet de flori ofilite, iar pe pereți vezi mucegaiul întinzându-se falnic. Privești pe geam și vezi teiul murind, întorcându-se la starea de absență, vezi câteva ciori ce zboară agonizant pe cerul gri, vezi niște umbrele plimbându-se grăbite pe deasupra aleii din fața blocului, vezi speranța în imagini ce fug acum spre neant, îndepărtându-se de tine – cadavrul unui suflet rătăcit. Te întorci perplex în colțul tău de cameră și începi ușor, ușor să te resemnezi. Singurătatea e un monstru inexorabil…

Apusul de pe plaja mea

De-aș putea avea plaja mea! De-aș putea avea bucățica mea de nisip, de pe care să privesc soarele sărutând încet, suav marea!…Să văd valurile jucându-se, să văd perscăruși planând deasupra albastrului finit…Ah, de aș putea dormi pe plaja mea, fără griji, primind binecuvântarea din partea apusului!…De m-aș trezi mâine pe nisipul cald, de aș putea privi răsăritul spunând “Tu, dragule, cât de frumos ești! Dar parcă mai frumos ai fost aseară!…”…De aș putea visa la malul apei, acolo pe peticul meu de pământ galben, fin!…Doamne, și m-aș juca în părul tău, iubito…stând așa pe plajă; aș privi apusul ținându-te în brațe, prinzându-ți cu grijă încheieturile mâinilor, sorbindu-ți privirea fascinată de bila de foc din depărtare…..De aș avea apusul meu, pe plaja mea, la malul mării mele!…

Imaginea este rezultatul spiritului meu artistic mai mult sau mai puțin dezvoltat 🙂

%d bloggers like this: