Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: metrou

Să devii etern la 25 de ani …

Privesc în gol și aștept răspunsuri. Răspunsuri care știu că nu îmi vor fi oferite nicicând. Încerc să nu mă mai gândesc la ce a fost, însă nu pot. Este șocant și dureros. Chiar un străin fiind, în aceste zile m-am simțit de parcă Alina mi-ar fi fost soră. Aș fi vrut să merg să îi îmbrățișez părinții și să plâng alături de ei. Zilele acestea am mers pe stradă aproape plângând, gândindu-mă doar la acea seară neagră… Simt și acum un soi de vinovăție, căci nu am fost atunci pe acel peron. Deși, verificându-mi istoricul călătoriilor cu metroul, descopăr că la 19:57 eram la Unirii, deci am trecut pe la Dristor exact în acele minute teribile …. Mă tot gândesc că poate i-aș fi strigat să se arunce la pământ, să se întindă. Sau poate aș fi încercat sa o ajut, într-un act disperat, să urce înapoi pe peron. Sau poate aș fi trecut exact în momentul acela prin fața ei și aș fi prins-o. Sau. Sau. Sau. Mă doare și nu pot să nu mă gândesc la ea. La tinerețea ei, la visurile ei, la părinții ei, la șansa de a se salva de care a fost privată într-un mod barbar și laș….

Despre atacatoare, nici nu știu ce să mai spun. Închisoarea nu o mai aduce pe Alina înapoi. Internarea la psihiatrie nu ar face decât să o țină drogată pentru o perioadă. O perioadă la sfârșitul căreia ar fi eliberată ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Orice pedeapsă privativă de libertate ar fi insuficientă. Și da, consider că a avut discernământ. Se vede pe camerele video modul cum și-a pregătit atacurile. Dar ce mai contează!?…

Revenind la Alina… Cel mai tare mă doare imaginea neputinței și fragilității. Era doar un copil. Un copil care ne-a fost luat atât de devreme… Un copil ce putea fi salvat, dacă autoritățile își făceau datoria. Este de neimaginat cum de la ora 16, când a fost depusă plângerea primei victime, a fost nevoie să treacă 4 ore pentru a fi vizionată caseta video…. Cu 5 minute înainte de al doilea atac. Fatal de această dată. Prea târziu… De asemenea, este de neimaginat cum cei de la Costin Georgian nu au gândit măcar să o imobilizeze pe respectiva și să cheme pe loc poliția… Dar ce mai contează!?

Sunteți cu toții vinovați! Cu toții! Voi, cei ce ați asistat la scenele de la Costin Georgian și voi, cei ce sunteți plătiți pentru a ne oferi protecție și ajutor, sunteți cu toții vinovați. Să vă fie rușine!

……………………….

Este un sfârșit trist de an. Un copil devine etern la 25 de ani…

Odihnește-te în pace, Alina Ciucu!

În metrou, ascultând Prodigy

Are you ready? Are you fucking ready? – Deja mi se zbârlise părul pe mine. Ce n-aș da să asist live la un concert Prodigy!…

Când lipsa educației își arată colții. Revoltă împotriva nesimțirii.

Astăzi, aflându-mă la metrou, am intrat în vorbă cu un tânăr de vreo 20 de ani (de o seamă cu mine, aproximativ) care avea nevoie de niște informații. Mai exact, vroia să ajungă la Crângași și nu știa pe care peron trebuie să aștepte și câte stații are de mers. I-am oferit informațiile cerute, ce-i drept de vreo 4-5 ori, că mă întreba după fiecare stație cât mai are, iar la un moment dat mi-a dat să citesc un bilet. Pe bilet scria “Piața Crângași. Sunt prost.”…… Ceea ce rezultă că biletul era scris de către un binevoitor, în ideea de a-l ajuta pe săracul analfabet să ajungă unde dorește… Măcar dacă binevoitorul n-ar fi fost nesimțit și ar fi avut milă de cel pe care l-a ajutat, știind că faptul de a-și arăta analfabetismul în public este o povară și așa destul de mare… Am coborât la Grozăvești, nu înainte de a-i explica nedumeritului încă o dată, explicit, inclusiv prin semne, că mai are două stații de mers…

Poemul din metrou

Câteodată, pe la geamuri obosite,
lacrimi cad din nori prea gri;
dincolo, se odihnesc morminte;
dincoace, te-aștept să vii…

Azi trec ceasuri infinite,
coastele-mi plâng ne-ncetat,
cuibăreli preafericite,
valuri reci,
s-au spulberat…

Cărți vs E-books

Văd tot mai mulți indivizi folosindu-se de E-readere, prin metrou, tramvai, autobuz sau parcuri. Mirosul de hârtie veche a fost înlocuit cu mirosul de plastic, iar foșnetul paginilor derulate cu nesaț a fost înlocuit cu… nimic. Apeși un butonel și gata pagina! Mă întreb, oare e ok? Oare trebuie să fim “la modă” ca să citim? Sau.. dacă citim de pe o drăcovenie electronică e mai șmecher decât dacă am citi o carte clasică?…. Mda, îmi răcesc gura degeaba.

Așadar, cărți sau “e-cărți”?

 

 

Sursa foto: Pinterest.com

Propunere pentru primăria Bucureștiului

Îmi place să călătoresc cu metroul, să ascult muzică în căști și să mă pierd printre gânduri, în timp ce citesc. Îmi place să fiu printre suflete la fel de rătăcite și să cunosc psihologia celorlalți, fapt pentru care aș vrea ca orele mele de citit să se desfășoare doar în metrou. Din păcate nu îmi permit să plătesc cinci abonamente pe lună, așa că mă mulțumesc cu mai puțin. Propunerea mea pentru primărie este următoarea: Să se construiască niște garnituri de metrou special amenajate la exterior, măcar câte una în fiecare sector, acestea fiind imobile, exclusiv destinate iubitorilor de lectură. Să fie un fel de biblioteci în formă de metrou, eventual cu niște graffiti la exterior 🙂

Voi ce spuneți de această idee?

Peronul “Iubire”

“Urmează stația Iubire, cu peronul pe partea stângă! Corespondență cu magistralele Speranță și Liniște. Pentru direcția Fericire, iubiți omul din stația Iubire!”

Ok, imaginația și-a pus din nou motorașul în funcțiune, metaforele sunt la locul lor, inima, hmm, nu prea stă locului, iar zâmbetul perfect al iubitei îmi este din ce în ce mai aproape. Mă îndrept spre stația Tineretului, locul primei noastre țineri de mână, locul în care fericirea și-a început lucrarea. Lucrare, de altfel, magistrală. Magistrală, adjectivul, nu substantivul! Se anunță “Urmează stația Tineretului…” și așa mai departe. Pentru mine, nu mai există de mult Tineretului. Pentru mine, este Iubire! Încă de atunci, din acel minunat 16 iulie 2012. Inima îmi bate tot mai tare, iar zâmbetul mi se afișează involuntar pe chip. Primesc mesaje de la ea: “Te siiimt!”, “Te văăăd!”…ce coincidență – și eu o siiiimt, și eu o văăăd. E minunat! Metroul ajunge în stație, iar brațele noastre se deschid cu nonșalanță, lăsând iubirea și dorul să vorbească pentru noi. Ochii ei, zâmbetul ei, doamne!, cât de frumoasă e!… Ieșim ținându-ne de mână, zâmbind, lăsând emoțiile și fericirea să danseze valsul perfect. Parcul ne primește bucuros în casa lui, copacii stau cuminți și ne privesc, soarele ne luminează calea, iar buzele noastre nu pot sta un minut locului. Sunt precum plămânii și aerul – de nedespărțit! Doamne, ce zi frumoasă!

…………………………………………………………………………..

Ne plimbăm toată după-amiaza, după care ne retragem ușor spre casă. Un tub cu “soluție de făcut balonașe”, câteva narcise, îmbrățișări eterne, săruturi pline de pasiune, cuvinte magice, priviri ce emană tandrețe, recunoștință, fericire și împlinire, muuuuulte fotografii, muuuuuule amintiri …. FERICIRE! Sunt fericit!

Mulțumesc, copil frumos! A fost o zi minunată, ca de fiecare dată! Te iubesc enorm și te voi aștepta cuminte, așa cum o fac de fiecare dată când pleci 😛 Ai grijă de tine! Te iubeeeesc!

%d bloggers like this: