Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: mi-e dor

2015…2016…bullshit

Am ajuns la concluzia că ar fi de tot rahatul să încep (din nou) să fac analiza anului ce tocmai se încheie sau să înșir dorințe pentru anul următor. Nu sunt nici sportiv de top, nici afacerist, nici măcar o amărâtă de oarecare persoană publică. Ce rost ar avea?! Oricum, pe cine interesează ce-am făcut eu acum două luni și ce am de gând să fac peste 23 de săptămâni? Life is life and it is meant to be lived, not scheduled! Ah, era să uit – nu am mai scris de foarte multă vreme. Și mă simt vinovat pentru treaba asta. Parcă nu am fost eu. Parcă am privit viața cu ochii altuia. Parcă am simțit cu sufletul unui străin. Poate e de vină lenea. Poate aerul mai rece, în ciuda temperaturilor uneori peste medie. Poate…poate…poate…

Îmi este dor de scrijeliri, descompuneri, zvârcoliri. Îmi este dor de psihozele cu roluri de virgule în texte… Îmi este dor de nopțile calde ale propriilor Siberii…

Îmi este dor să scriu. Voi încerca să revin, ușor ușor, prin exercițiu…

Mi-a fost dor de casă! Mi-a fost dor de blog! Mi-a fost dor de voi!

De tine

Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor

………………….

Cosinus de ea – cosinus de eu = dor de noi

Aș vrea să fie mereu dimineață, să deschid ochii lângă ea, să îi privesc zâmbetul simplu, cald și copilăresc. Este zâmbetul spălat de liniștea nopții… Aș vrea să mă găsesc și să mă regăsesc în fiecare clipă la malul îmbrățișărilor ei, acolo unde “acasă” are cu adevărat sens. Îmi este dor să îi mângâi obrajii ce îmi inspiră copilărie, soare, zâmbet, fericire, libertate, visare, speranță, siguranță. Îmi este dor să simt atingerea eternității în clipa fiecărui sărut cuminte și totodată sălbatic, liber, purtător de aripi ce ar înălța orice suflet.

O iubesc cu toată ființa mea. O iubesc așa cum un actor iubește scena, așa cum un pictor iubește culorile, așa cum un copil își iubește mama, așa cum Cerul iubește Marea, așa cum un poet iubește orizonturile invizibile. O iubesc și sunt tot mai convins de faptul că trebuia să o întâlnesc pe ea pentru a fi fericit. Fericirea nu vine aunci când o chemi. Ea vine singură, atunci când consideră că vei ști să o prețuiești. În cazul meu, a venit în acea zi minunată de iulie… Cât de fericit am devenit atunci!

Sunt fericit și îi datorez totul îngerului cu chip de om care m-a salvat.

Te iubesc!

Gând CXXX

Mi-e dor de fiorii unor sfâșieri pe care nu le-am trăit niciodată…

Dor de tine virgulă perioadă infinit

Nu îmi mai zâmbești, nu te mai alinți, nu ne mai batem pe consolă, nu mai glumim, nu mai adormim pe același cearșaf, nu ne mai trezim sub același răsărit, nu ne mai pierdem împreună în negura tăcută a nopții, nu ne mai răsfățăm, nu ne mai ciondănim prostește, nu mai visăm împreună…

…iar până mâine seară mai sunt de traversat două oceane, trei munți, patru Ceruri și cinci morți, cărora trebuie să le supraviețuim…

Am nevoie de tine! Acum, mâine, întotdeauna, fără pauză de hidratare sau pentru schimbarea terenului. Am nevoie să jucăm la aceeași poartă, în fiecare clipă, pentru totdeauna.

Mi-e dor! Te iubesc! Mulțumesc!

O izbucnire lirică…

Nu am mai scris de mult…

Mi se scufundă ființa și corăbiile
în apele căprui, autumnale;
sunt pline de prea-gol, odăile,
mi-e frig, în doruri prea barbare…

În orizont, nenorociri par iminente,
în cerc, se-adună vulturi răbdători;
și tei, și plopi, și brazi, făr’ diferențe
se duc. Suntem cu toții muritori…

“Orice așteptare, chiar dacă durează o viață întreagă, are un sfârșit”

Așa zicea Octavian Paler……

Mă gândesc că sunt atâtea clipe în care așteptarea cade pe umerii noștri precum o torță peste întuneric, precum o ploaie peste deșert, precum un tunet peste-un cer senin…. Uneori, plecăm capul și așteptăm ca timpul să ne cruțe, așteptăm un moment în care să ne ridicăm și să spunem “în sfârșit”, după care să cădem în genunchi și să mulțumim…

Uneori ne este dor. Atât de dor, încât așteptarea se transformă în lovituri de pumnal în piept, iar suspinele se transformă în lacrimi ce inundă adâncul infinit al sufletului… Din fericire, știu că orice așteptare, chiar dacă durează o viață întreagă, are un sfârșit.

Mie mi se face dor de tine chiar și atunci când dormi la pieptul meu. Îmi este dor de tine și atunci când te țin de mână, și atunci când te privesc, și atunci când dormi sau doar ești, și atunci când râdem împreună, și atunci când te am. Îmi este dor, pentru că mi-e frică de fiecare clipă următoare, căci știu că nu va mai putea fi niciodată cum a fost precedenta. Fiecare clipă este unică și o trăim o singură dată. Tocmai de aceea, încerc să transform toate clipele în mărgele speciale care să atârne la gâtul sufletelor noastre de veșnici îndrăgostiți. Astfel, vom fi veșnic frumoși. Oamenii care iubesc sunt oameni frumosi.

Chiar acum, mi-e dor de tine, iubito!… Deși ești prezentă în sufletul meu, în gândul meu, în cuvintele mele și în șoaptele mele, în degetele cu care îți scrijelesc această scrisoare, în ochii cu care te văd în amintirea mea în fiecare noapte ce nu ne învelește pe amândoi…..mi-e dor de tine! Și îmi va fi întotdeauna, pentru că niciodată nu voi putea să te fi iubit îndeajuns. Întotdeauna voi vrea să te iubesc mai mult și mai frumos… Are de ce să îmi fie dor de tine, căci fiecare clipă care trece este una frumoasă, iar de clipele frumoase trebuie să ne amintim….

 

“Orice așteptare, chiar dacă durează o viață întreagă, are un sfârșit” – Octavian Paler

%d bloggers like this: