Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: moarte

Să devii etern la 25 de ani …

Privesc în gol și aștept răspunsuri. Răspunsuri care știu că nu îmi vor fi oferite nicicând. Încerc să nu mă mai gândesc la ce a fost, însă nu pot. Este șocant și dureros. Chiar un străin fiind, în aceste zile m-am simțit de parcă Alina mi-ar fi fost soră. Aș fi vrut să merg să îi îmbrățișez părinții și să plâng alături de ei. Zilele acestea am mers pe stradă aproape plângând, gândindu-mă doar la acea seară neagră… Simt și acum un soi de vinovăție, căci nu am fost atunci pe acel peron. Deși, verificându-mi istoricul călătoriilor cu metroul, descopăr că la 19:57 eram la Unirii, deci am trecut pe la Dristor exact în acele minute teribile …. Mă tot gândesc că poate i-aș fi strigat să se arunce la pământ, să se întindă. Sau poate aș fi încercat sa o ajut, într-un act disperat, să urce înapoi pe peron. Sau poate aș fi trecut exact în momentul acela prin fața ei și aș fi prins-o. Sau. Sau. Sau. Mă doare și nu pot să nu mă gândesc la ea. La tinerețea ei, la visurile ei, la părinții ei, la șansa de a se salva de care a fost privată într-un mod barbar și laș….

Despre atacatoare, nici nu știu ce să mai spun. Închisoarea nu o mai aduce pe Alina înapoi. Internarea la psihiatrie nu ar face decât să o țină drogată pentru o perioadă. O perioadă la sfârșitul căreia ar fi eliberată ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Orice pedeapsă privativă de libertate ar fi insuficientă. Și da, consider că a avut discernământ. Se vede pe camerele video modul cum și-a pregătit atacurile. Dar ce mai contează!?…

Revenind la Alina… Cel mai tare mă doare imaginea neputinței și fragilității. Era doar un copil. Un copil care ne-a fost luat atât de devreme… Un copil ce putea fi salvat, dacă autoritățile își făceau datoria. Este de neimaginat cum de la ora 16, când a fost depusă plângerea primei victime, a fost nevoie să treacă 4 ore pentru a fi vizionată caseta video…. Cu 5 minute înainte de al doilea atac. Fatal de această dată. Prea târziu… De asemenea, este de neimaginat cum cei de la Costin Georgian nu au gândit măcar să o imobilizeze pe respectiva și să cheme pe loc poliția… Dar ce mai contează!?

Sunteți cu toții vinovați! Cu toții! Voi, cei ce ați asistat la scenele de la Costin Georgian și voi, cei ce sunteți plătiți pentru a ne oferi protecție și ajutor, sunteți cu toții vinovați. Să vă fie rușine!

……………………….

Este un sfârșit trist de an. Un copil devine etern la 25 de ani…

Odihnește-te în pace, Alina Ciucu!

Advertisements

Gând CXCI

Unii oameni au nevoie de răni, pentru a fi siguri că pot vindeca ceva. De aici, inexplicabile autodistrugeri …

Gând CXC

O viață lipsită de suferință nu poate și nu merită a fi trăită. Moartea ar părea astfel insuportabilă…

Gând CLXXXIX

Oamenii fericiți nu pot fi scriitori. Ei sunt povestitori. Scrisul se naște în văi, nu deasupra dealurilor.

De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Agonia unui balon

Ne scufundăm uneori în ecoul lumii și uităm să privim propriile noastre tenebre…

Uneori, simt un lanț rece încolăcindu-se în jurul gleznelor și pironindu-mă într-un mâl mult prea mundan. Sunt precum un balon umplut pe jumătate cu heliu, legat cu nod dublu de un mic stâlp înfipt în pământ. Nu pot zbura, dar nici nu pot cădea definitiv. După ore de chin, încep să îmi doresc să se termine totul, să cad, să mă risipesc, să mă odihnesc, dar degeaba. Trăiesc cu aceeași frică neîncetată aproape atingând solul cu fața, după care ridicându-mă efemer spre ceea ce pare a fi Cerul… Nici nu mai știu. Las vântul să mă sufle ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte, ba înapoi.

Ce poate fi mai chinuitor decât să nu poți decădea și să nu te poți înălța, în același timp? Să trăiești undeva la mijloc, într-o vâltoare de alegeri care nu îți aparțin, ci îți sunt atribuite și atât… Să te zbați într-un dute-vino agonizant… Să nu poți trăi, dar să nici nu poți muri… Să fii neutru în ecuația propriei tale existențe…

%d bloggers like this: