Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Advertisement

Agonia unui balon

Ne scufundăm uneori în ecoul lumii și uităm să privim propriile noastre tenebre…

Uneori, simt un lanț rece încolăcindu-se în jurul gleznelor și pironindu-mă într-un mâl mult prea mundan. Sunt precum un balon umplut pe jumătate cu heliu, legat cu nod dublu de un mic stâlp înfipt în pământ. Nu pot zbura, dar nici nu pot cădea definitiv. După ore de chin, încep să îmi doresc să se termine totul, să cad, să mă risipesc, să mă odihnesc, dar degeaba. Trăiesc cu aceeași frică neîncetată aproape atingând solul cu fața, după care ridicându-mă efemer spre ceea ce pare a fi Cerul… Nici nu mai știu. Las vântul să mă sufle ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte, ba înapoi.

Ce poate fi mai chinuitor decât să nu poți decădea și să nu te poți înălța, în același timp? Să trăiești undeva la mijloc, într-o vâltoare de alegeri care nu îți aparțin, ci îți sunt atribuite și atât… Să te zbați într-un dute-vino agonizant… Să nu poți trăi, dar să nici nu poți muri… Să fii neutru în ecuația propriei tale existențe…

Mundaneitate mizeră

Nu știu unde, cum sau de ce, însă m-am sinucis. Ma simt mizer, incapabil, chilipirgiu, frivol. În clipa în care am ales să deschid ochii, m-am speriat, căci am văzut un monstru cu milioane de capete și cu un singur suflet – un monstru vanitos, obsedat de viețuirea dinspre exteriorul său spre interiorul celorlalți. Nu mi-am dorit asta. Regret clipa în care ochii mi s-au deschis. Pleoapele mele s-au lepădat de liniștea tulburărilor și și-au întins brațele, alegând să facă loc tuturor mizeriilor ascunse sub Soare. NU! Refuz să mai exist astfel! Iată-mă, Doamne, închid din nou ochii! Ajută-mă să visez din nou! Să îmi regăsesc singurătățile creatoare, minimele singurătăți de care are nevoie un suflet zbuciumat de dorul a ceva ce nu a trăit niciodată, de durerile tuturor celor ce au ales să își ascundă durerile… Doamne, ajută-mă să îmi păstrez zvârcolirile vii, să pot muri din nou repetat, fără început și fără de sfârșit, să mă pot erija în poeți retrași în veșnicie, să pot sângera din nou albastru, să zbier spre sufletul unui alb dreptunghiular sau de orice altă formă… Lasă-mi nopțile pline de sens și ia-mi înzorzonările zilelor mult prea grele, mult prea asemănătoare și mult prea posesive. Nopțile îmi oferă spațiu. Îmi oferă dreptul la descompunere. La cuvânt. La viață prin moarte. Moartea ne face să ne simțim vii, unici, inspirați, estetici; viața ne face să ne simțim doar neintegrați, sepulcrali, izolați sau ordinari… Nu văd nimic special în ceea ce văd toți ceilați. Zilele sunt ale tuturor, în timp ce nopțile aparțin fiecăruia dintre noi, individual.

Uitasem cât de frumoasă este transfigurarea amarului la atingerea corzilor dulci ale unor bucățele de hărtie…

Obsesia morții

Mă obsedează problematica morții. Îmi este imposibil să îmi imaginez cum ar arata lumea fără ca eu să o pot percepe. Cum poate exista lumea înconjurătoare, fără ca eu să fiu cel înconjurat?! Nu pot vizualiza veșnicia ce se va așterne la sfârșitul zilelor mele, așa cum nu pot vizualiza veșnicia ce s-a risipit în momentul în care m-am născut și am devenit conștient.

Mă întreb, oare veșnicia ce va începe în clipa morții (poate doar fizice) va continua veșnicia ce m-a precedat?…

Gând CLXXXVI

Aș scrie despre moarte, însă nu pot scrie despre un concept care mă menține viu; nu știu a scrie decât despre ceea ce mă ucide, consumă, înstrăinează și depersonalizează, așa că scriu despre viață și timpul său. Timpul nu există decât în viață-sfârșitul aparține întotdeauna vieții, niciodată morții….

Gând CLXXXV

Ni se recomandă să mâncăm fructe pentru o viață sănătoasă (pentru a ține moartea cât mai departe), deși se pare că am devenit muritori tocmai din cauza unui fruct…

Pâlpâiri

Am simțit ce înseamnă să mă pierd pe tărâmurile propriilor mele Siberii. Am văzut un personaj abandonat de ego-ul-părinte și am plâns, dându-mi seama cât de neputincios sunt în fața lacrimilor sale de orfan. L-am lăsat adesea rezemat de ziduri reci și lovite de tăceri pline de haos și viscol și m-am mințit singur, crezând că îl pot pierde cumva pe drum și mă pot face nevăzut. M-am înșelat! Nu pot exista fără el, așa cum el nu poate exista fără mine. Realizez cât de periculoasă este puterea pe care o am asupra mea însumi. Îmi pot fi cunună de lauri, dar și pământ. Viață, dar și moarte.