Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: moarte

Amintiri despre mâine

Aș vrea să fim atât de fericiți, încât să uităm că suntem fericiți. Fericirea pură nu se conștientizează, ci se absoarbe, se trăiește, se devorează fără ca timpul sau spațiul să existe. Fericirea este inefabilă. Aș vrea să ne rătăcim de rațiune și să cutreierăm fără sfârșit, spre oriunde și totuși spre nicăieri.

Aș vrea să fim atât de fericiți astăzi, în fiecare astăzi, încât ziua de mâine să nu mai existe. Fiecare mâine ar deveni astfel o mică parte a unui astăzi fără sfârșit. Fericirea s-ar subînțelege prin simpla existență a două suflete ce respiră din aceiași plămâni.

Moartea ar deveni o formalitate. Un repaos înaintea reprizei secunde, eterne.

Aș vrea să ne întindem pe spate și să transcendem tavanul, să privim Luna și Stelele și să depănăm amintiri de mâine.

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Gând CLXXIX

Ce nu te omoară te face să regreți că nu a făcut-o…

Gând CLXXVI

Lumina zilei ne conturează; lumina întunericului ne pătrunde – poate de aceea versurile se nasc în anotimpul Lunii…

Reverberații autumnale

E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte…

Asfaltul primește zeci de cununi de flori, pământul mii de lacrimi înfierbântate de dorul unui zâmbet ce a încetat prea devreme să mai cuprindă chipul zilelor noastre, iar versurile tremură și se desprind rând pe rând de pe portativul liric, lăsând în urmă o tăcere adâncă precum oftatul unei virgule. Durerea i-a furat liniștea, boala i-a furat somnul, realitatea i-a furat visurile, viața i-a furat timpul.

Am rămas noi. De acum, îi vom mai vedea zâmbetul doar de la fereastra gândurilor noastre…

Clopotul lumii plânge – se mai aud doar câteva REVERBERAȚII AUTUMNALE, așa cum îi plăcea ei să spună…

Gând CLXXV (distih)

Iată, a venit toamna –
din crengi, dureri se-aruncă-n gol…

Plecare

Într-o toamnă voi suna din corn de veac balada
celor care vor ca într-un imn cu mine
să alunge din pupilele lor strada
cu noianul ei de grețuri citadine.

De la Soare-Apune, sau din Răsărit
vom urca spre înălțimi, pe căi deșarte,
să atingem asprul duh împodobit
cu lumini țesute dintr-o nouă carte…

(Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002)

În prefață, autorul, bunicul meu și totodată tatăl mătușii mele Marie-Beatrice, spune: “Fiicei mele Marie-Beatrice, care, cu toate apăsările anilor, iubește încă poezia.”

Ca un blestem, cu părere de rău și dor imens deja, va trebui ca în curând să adaug:”[…]care, cu toate apăsările anilor, a iubit poezia

Timpul nu mai are răbdare…