Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Cosinus de ea – cosinus de eu = dor de noi

Aș vrea să fie mereu dimineață, să deschid ochii lângă ea, să îi privesc zâmbetul simplu, cald și copilăresc. Este zâmbetul spălat de liniștea nopții… Aș vrea să mă găsesc și să mă regăsesc în fiecare clipă la malul îmbrățișărilor ei, acolo unde “acasă” are cu adevărat sens. Îmi este dor să îi mângâi obrajii ce îmi inspiră copilărie, soare, zâmbet, fericire, libertate, visare, speranță, siguranță. Îmi este dor să simt atingerea eternității în clipa fiecărui sărut cuminte și totodată sălbatic, liber, purtător de aripi ce ar înălța orice suflet.

O iubesc cu toată ființa mea. O iubesc așa cum un actor iubește scena, așa cum un pictor iubește culorile, așa cum un copil își iubește mama, așa cum Cerul iubește Marea, așa cum un poet iubește orizonturile invizibile. O iubesc și sunt tot mai convins de faptul că trebuia să o întâlnesc pe ea pentru a fi fericit. Fericirea nu vine aunci când o chemi. Ea vine singură, atunci când consideră că vei ști să o prețuiești. În cazul meu, a venit în acea zi minunată de iulie… Cât de fericit am devenit atunci!

Sunt fericit și îi datorez totul îngerului cu chip de om care m-a salvat.

Te iubesc!

Căpruiul sufletelor născute pentru a se întâlni

Ochii ei continuă să fie un mister pentru mine. I-am privit de atâtea ori și am umblat atât de mult pe câmpurile ce se întind la poalele căpruiului din interior, însă parcă niciodată nu ajung să îi cunosc destul. Sunt întotdeauna mai calzi, mai frumoși, mai strălucitori, mai vii, mai blânzi. Are ochii îngerului care a coborât din Cer și și-a primit aici aripile, având datoria de a mă învăța zborul. Ea este femeia! Ea este îngerul! Nu există îngeri, nu există femei! Există îngerul, există femeia!

Dincolo de ochii ei – neant. Necunoscut. Infinit tulburător. Frică. Singurătate. Rătăcire.

Iubirea nu se învață la școală. Nici pe stradă, nici oriunde altundeva. Iubirea se întâmplă deodată și se trăiește, aici și acum, cu speranțele îndreptate către viitor.

Fericirea nu se vinde la tarabă. Fericirea se naște în noi și se împarte – printr-un zâmbet, printr-o atingere, printr-o privire, printr-o șoaptă, printr-un gând, printr-un sărut, printr-o îmbrățișare, printr-o iubire, prin liniște, prin amândoi-ul de toate clipele.

Dar ce sens mai au cuvintele?!

Te iubesc și îți mulțumesc că ești, că îmi ești, că ne suntem!

“Cântec de dor”

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

(Nichita Stănescu, decembrie 1956)

Nevoia de a îi spune mulțumesc

Au trecut primăveri, au trecut veri, au trecut toamne și ierni. Au înflorit copacii, au căzut frunzele, au înghețat orașele, a plâns cerul. Am călătorit, am învățat, am zâmbit, am râs, am fost copii, am fost maturi, am plâns, am sperat, am disperat, ne-am iubit, ne-am fost. A început vara, iar de atunci miroase în continuu a primăvară. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, am trăit clipele. Am visat și visăm. Astăzi se împlinesc doi ani și trei luni de când ne-am zâmbit prima oară. Un 11 iulie 2012 emoționant, simplu, frumos. Astăzi, ne suntem și ne iubim. Mâine, poimâine, peste o viață și peste două morți și jumătate, ne vom fi și ne vom iubi în continuare.

Îți mulțumesc, om drag! Te iubesc!

La mulți ani nouă!

Dor de tine virgulă perioadă infinit

Nu îmi mai zâmbești, nu te mai alinți, nu ne mai batem pe consolă, nu mai glumim, nu mai adormim pe același cearșaf, nu ne mai trezim sub același răsărit, nu ne mai pierdem împreună în negura tăcută a nopții, nu ne mai răsfățăm, nu ne mai ciondănim prostește, nu mai visăm împreună…

…iar până mâine seară mai sunt de traversat două oceane, trei munți, patru Ceruri și cinci morți, cărora trebuie să le supraviețuim…

Am nevoie de tine! Acum, mâine, întotdeauna, fără pauză de hidratare sau pentru schimbarea terenului. Am nevoie să jucăm la aceeași poartă, în fiecare clipă, pentru totdeauna.

Mi-e dor! Te iubesc! Mulțumesc!