Gând CXLV

Vituperez timpul efemer…

M-am așezat la poalele neantului și am visat fericirea

De prea multă toamnă,

devenisem ruginiu;

mă aflam în mijlocul unei sfâșieri goale,

fără început, fără sfârșit.

M-am așezat atunci la poalele neantului

și am visat fericirea.

Ea,

fericirea,

mă privea de dincolo de o fereastră ascunsă ochilor mei grei și negri;

nu aștepta decât să o visez…

Advertisement

Universul poetului

O cameră goală,
plină de absență,
un suflet pustiu,
vise pierdute…
O fereastră către neant,
un tavan ce prezintă un cer sinistru,
pereți murdari de pustiu,
un univers sângerând,
strigăte neauzite…
Perfect!
O tristețe perfectă;
fără ea, cum ar putea scrie poetul?

(Iunie 2012)

Nimicnicia unor oase putrezite, roase de urât

Uneori, pe străzi umblă saci plini de oase putrezite, roase de un urât atât de crunt, încât îți vine să te nimicnicești pe loc. Să uiți, ba nu!, să nu fi știut niciodată că în lume există astfel de structuri motorii ce se erijează adesea în oameni…

Și-mi vine uneori să iau sacii ăștia, să arunc toate oasele putrezite pe asfaltul indiferent și să le rup în milioane de bucățele ce s-ar transforma apoi în praf…

Uneori, nimicnicia unor oase putrezite, roase de urât, mă face să mă înconjor de neant.

Mă simt atât de putred uneori!

 

 

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Univers închipuit. Să fie oare viitorul?

Un vid exacerbat ucide o întreagă Siberie de visuri, lăsând în urmă doar câteva dâre e sânge criogenizat ce se sparge sub tălpile-i erijate în dalte de oțel.  Călători rătăciți se transformă în stane de neant, pe măsură ce temperatura aerului scade sub nivelul celui mai mic radical… Nu mai rămân nici visuri, nici călători care să le poarte pe umeri neștiutori, nebănuiori și puri, ci totul se reduce la o Sahară atât de grea încât s-ar putea îngropa până și pe ea…

Fără scăpare

Întunericul pictează din nou cerul;
vreo două stele rătăcite dau senzația că încă rezistă,
dar se prăbușesc până la urmă în neant.
Pe șoseaua plânsă, un bătrân blesteamă nopțile sufletului său, înecat în alcool și regrete,
iar un câine se plimbă arogant de-a lungul trotuarului,
parcă anunțându-și și el retragerea…
Luminile difuze ale felinarelor mă amețesc,
iar zgomotul propriilor pași mă obsedează – de aș pluti!…
Îmi număr pașii și mă gândesc la moarte – mă apropii de ea, în orice parte aș fugi –
e în zadar!
Mă așez lângă bătrânul ce-și blesteamă de zor nopțile și-arunc pe jos câteva resturi de mâncare –
poate se întoarce Grivei…
Îmi rezem capul de zidul rece al unei clădiri indiferente și mă pierd în tăcere.
Cândva voi revedea acele două stele,
căci mă îndrept ușor către neant,
în orice parte aș fugi…

Călătorie pe străzile neantului

El a uitat de mult ce înseamnă un cămin. A uitat de mirosul de mâncare caldă ce-l întâmpina încă dinainte să intre pe ușa casei, a uitat de scârțâitul ușor al scaunului din bucătărie și a uitat până și de lampa sa, pe care o iubea de altfel nespus de mult în vremea în care încă își făcea culcuș în pat. Astăzi rătăcește aiurea pe străzile surdo-mute, târând după el un sac de gânduri învechite ce i-au adus de-a lungul vremii doar necazuri. Ar vrea să scape de ele, ar vrea să le arunce, dar se răzgândește imediat, căci cine știe cât de friguroase vor fi nopțile viitoare și câtă nevoie va avea de câte un marafet care să-i servească drept lemne de foc… Se teme că va avea de înfruntat o iarnă geroasă sub cerul liber și ghețos. Se teme că într-o dimineață va uita să se mai trezească, gândurile din sac nefiindu-i destul de bune pentru a-l putea înveli timp de trei luni de zile… S-ar uita în suflet, dar acolo este un lac secat, căci în clipa în care și-a luat gândurile în spinare și a ieșit pe ușa casei, a renunțat la trăirile afective, la simțiri, la sentimente, la bătăile inimii. Ce să mai culeagă de pe fundul unui lac abandonat?! Poate doar regrete… Dar chiar și așa, de ce folos îi mai sunt acum regretele?!……………………………….

Și uite-așa, încă un amărât își află sfârșitul printre grămezi de asfalt, praf și noroi, în frig, departe de lumea de acasă, departe de familie, departe de tot ce a însemnat vreodată fericire. Fără suflet, omul nu poate supraviețui decât din inerție, însă pentru prea puțin timp… Gândurile sunt doar foc de paie, sunt doar petice, nu materie primă…