Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: noapte

Gând CLII

Pleoapele îngenunchează în fața nopții….

Sunt clipe în care…

Sunt clipe în care mă refugiez în necuvânt…
Sunt clipe în care îți privesc întregul amalgam de tăceri, toate urlânde…
Sunt clipe în care te port pe brațe prin propriile-mi neliniști, iar tu încerci să le găsești o rezolvare…
Sunt clipe în care cuvântăm verbul întregului univers printr-un singur suspin stins sub o pătură de întuneric…
Sunt clipe în care ești cea mai frumoasă…
dar tu ești întotdeauna cea mai frumoasă, deci întreaga existență este o clipă prelungită…
Sunt clipe în care te sărut ușor, închid ochii și zâmbesc, bucurându-mă de timpul rămas până la ultima dimineață…
căci doar pământul va putea întrerupe visul în care m-am scufundat…
Sunt clipe în care ne suntem și atât…
Sunt clipe în care te iubesc în tăcere…
și sunt clipe în care îți spun că te iubesc;
între aceste clipe,
nu mă pricep să fac altceva,
decât să te iubesc…

Elucubraţii târzii

Cu glasul şi gândurile înecate în lacrimi, mă roagă să-mi revin, să nu cedez, să lupt. Marasmul mă îmbrăţişează puternic, precum braţul neantului, iar de nicăieri, revin la suprafaţă tenebre pe care credeam că le-am călcat de mult în picioare. Renunţarea poartă în seara asta o rochie elegantă – îmi face avansuri precum cea mai josnică prostituată. Mă simt mizerabil. Sterp. Frivol. Gol. Plumburiu. Cancerigen-gălbui-purpuriu. Dezabuzat şi deleter. Mă apropii tot mai mult de Bacovia, de Cioran….

Regret, dar nu rezolv nimic. Vituperez destinul, dar destinul nu există – e doar eufemismul celor invinşi…. Aş vrea să mă pierd în alcoolul unei uitări universale, să mă reculeg pe partea cealaltă a cortinei, în adâncul celor mai întunecate culise…

Am obosit!

Nopți în care nu suntem

Îmi ard degetele de dor, iubito, de când cu noaptea asta. S-a zis cu noi și cu zilele însorite, în care părul tău se lăsa cuprins în jocul curios și lacom al degetelor mele de pianist amator, veșnic îndrăgostit. S-a zis cu serile acelea calde în care, pe balcon fiind, priveam Cerul și așteptam să fim învăluiți de noapte, cu stelele și greierii ei, cu liniștea și răcoarea ei, cu misterul și frumusețea ei… A venit, iată, o noapte în care nu ești aici, iar degetele mele ard de dorul părului tău, de dorul obrajilor tăi calzi, de dorul mâinilor tale de copil, de dorul buzelor tale tremurânde și pline de suflet

Poezie fără nume

Stau întins pe podea,
privesc tavanul…
câteva umbre îmi umblă aiurea prin minte.
În camera cea mică,
Bacovia își acordează vioara tinereții
violete,
iar în sufragerie,
Nichita mai bea un pahar
de suflet.
Fug spre oriunde…
Întunericul mușcă din încălțări…
Delirez desculț pe străzi ce duc spre-același loc –
spre nicăieri.
Pământul vrea să mă prindă de glezne.
Mă sperii.
Mă întorc în grabă…
Îl văd din nou pe Nichita înecându-și ființa într-un pahar mic,
îl aud din nou pe Bacovia plângând
atingând vioara cu arcușul său
violet…

Noaptea. Joi spre vineri, pe la 3…

Noaptea….noaptea simt că sunt, în sfârșit. Noaptea, soarele tace, blocurile au un aer așa…absent, străzile la fel… Îmi pot auzi pașii. Nu mai există tentația să mă uit în jur, să observ diverse chestii.

Noaptea mă pot vedea pe mine însumi. Mă pot simți. Îmi pot da seama unde mă aflu cu adevărat, cine sunt și ce însemn eu.

Ziua nu pot gândi. Ziua mă plimb de nebun și nu-nțeleg nimic. E prea multă gălăgie, e prea mult haos, prea multă lumină…prea mult praf,  (sunt) prea multe obstacole. Noaptea, lumina felinarelor parcă face strada mai curată.

Noaptea e liniște, noaptea e un aer mai rece. Noaptea mă simt în siguranță.

Noaptea simt că pot să delirez. Să delirez cât vreau.

Sunt doar eu. Și atât! Ce rost are să…. Dar nu mai, lasă!….

Visând noaptea într-un colț de parc

Seara, se aprind luminile în orașul gri, iar îndrăgostiții își împrăștie parfumul dulce pe aleile înconjurate magnolii și cireși abia înfloriți. Undeva într-un colț de parc, mâna ei îmi strânge mâna însetată de obrajii calmi și dulci pe care îi iubesc atât de mult. Ne așezăm pe o băncuță tristă, singuratică și rece, după care pornim împreună spre locuri nemaivăzute și nemaiimaginate, doar șoptindu-ne două-trei necuvinte. Ah, ador totul la ea! – vocea ei caldă, molcomă…ochii aceia căprui, cer al sufletului meu înaripat…zâmbetul elegant, simplu și mângâietor…părul șaten ce se răsfață atât de frumos sub razele ușoare ale soarelui din diminețile noastre cu aromă de cafea și ceai de tei…

Nu cred că există în acest univers o ființă care să nu se poată îndrăgosti de ea – o floare să fi fost, ar fi fost iubită de fiecare albină; o stea să fi fost, bolta ar fi fost veșnic neagră și curată, spre a-i lăsa strălucirea să cânte; o apă să fi fost, ar fi fost iubită de toți pescărușii îndrăgostiți de azurul cristalin și rece…

Ah, de-ar fi noapte pentru totdeauna! Ar fi mereu pe cer și mi-ar zâmbi frumos, cald, jovial…

Ah, și ziuă de ar fi pe veci! Aș putea zbura pentru o infinitate de clipe pe bolta ochilor ei plini de sens…

Îi sărut fruntea de copil și ne pierdem pentru totdeauna în ceața splendidă a nopții vrăjite de valsul stelelor. Ea singură de ar dansa, ar crea cel mai frumos vals al istoriei. Iar eu, îndrăgostit, aș sta pe-aceeași bancă tristă, singuratică și rece și-aș visa privind-o…

%d bloggers like this: