Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: noi doi

Chimie organică

Avem priviri de rătăcit,
trupuri de îmbrățișat,
tăceri de ascultat,
și-un suflet de iubit…

Ce ar fi viața….?

Ce ar fi viața, fără zâmbetul ei?

Ce ar fi viața, fără brațele sale calde?

Ce ar fi viața, fără șoaptele din serile târzii?

Ce ar fi viața, fără privirea ei mereu timidă, mereu calmă, mereu infantilă?

Ce ar fi viața, fără sunetul bătăilor neregulate ale inimilor îndrăgostiților dinlăuntrul nostru?

Ce ar fi viața, fără speranță?

Ce ar fi viața, fără sărutul liniștii?

Ce ar fi viața, fără emoțiile de fiecare clipă?

Ce ar fi viața, fără bucuria momentelor mici și dese?

Ce ar fi viața, fără aniversările din fiecare zi?……..

 

Viața, fără ea, ar fi doar o înlănțuire de coincidențe. Ar fi doar o întâmplare anostă, doar o altă pagină scrisă într-o carte ilizibilă….

Motive pentru care vreau să îmi petrec restul zilelor alături de ea

Pentru că vreau să îmi privesc întotdeauna sufletul în oglinda zâmbetului ei.

Pentru că vreau să fiu singurul care o răsfață, care o alintă, care o îmbrățișează, care o protejează și care o iubește.

Pentru că fără ea zilele s-ar transforma în nopți.

Pentru că iubesc modul cum privește spre adâncul ființei mele, cu grijă, cu dragoste, cu respect, cu încredere, cu răbdare, cu zâmbet.

Pentru că diminețile nu sunt frumoase decât pe așternutul șifonat pe care ne trezim amândoi somnoroși și totuși bucuroși.

Pentru că nopțile nu sunt calme decât sub clarul ochilor ei mari, căprui, calzi și dulci.

Pentru că vreau să îi compun poezii toată viața.

Pentru că fără ea nu aș ști cum să tac, cum să ascult, cum să visez, cum să simt, cum să iubesc, cum să fiu.

Pentru că vreau să trăiesc alături de ea toate visurile noastre, iar pentru asta am nevoie de mai mult decât o singură viață.

Pentru că ochii mei ar orbi, fără ochii ei frumoși – draperii ce mă adăpostesc de realitatea brută, rece, gri.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Pentru că nu putem spune despre o iubire că a fost adevărată decât după ce o vom fi luat cu noi în pământ….

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Ultimul sărut nu poate fi ultimul

O cameră albă și spațioasă. Un pat mic și câteva aparate conectate prin tot felul de cabluri.  Stăm amândoi întinși, înghesuiți. Suntem doar noi doi. Îți mângâi chipul, îți privesc ochii cuminți și îți spun că ești frumoasă. Nu e vina ta pentru cele întâmplate. Așa a fost să fie. Te afli în spital, organele vitale au fost grav afectate. Lacrimile se scurg pe obrajii noștri, însă tu pari să te împaci cu ideea. Te întreb de ce nu te revolți și îmi răspunzi că nu vrei ca supărarea să fie ultimul sentiment pe care îl vom fi trăit împreună. Îți admir curajul, dar nu te pot lăsa să pleci. Îmi spui că ești obosită și îmi ceri să te sărut; eu îți spun că nu pleci nicăieri. Vreau să te liniștesc. Ți-am sărutat de atâtea ori buzele! Adoram întotdeauna momentul de după, în care deschideai ochii și respirai liniștită, ușor, spunându-mi că mă iubești. Iubeam acel moment de liniște ce ne cuprindea după fiecare sărut. Acum îmi ceri din nou să te sărut. Îmi este frică. Și totuși, o fac – îți spun că te iubesc, te țin strâns de mâna mică și rece și te sărut încet, încercând să te readuc aproape. Îmi spui că și tu mă iubești. Ridicându-mi buzele deasupra buzelor tale, aștept să deschizi ochii și să-mi spui din nou că mă iubești.  Pleoapele tale rămân liniștite, indiferente. Aparatele refuză să te mai lase lângă mine. Cum pot accepta eu oare faptul că acel ultim sărut a fost chiar ultimul?! Mă cuibăresc la pieptul tău tăcut și îți rostesc poezia noastră. Rămân mut, lângă tine, așteptând. Ultimul sărut nu poate fi ultimul! Nu vreau, nu trebuie și nu poate să fie!….

 

(Iubito, să ții minte toată viața – ultimul nostru sărut nu va putea fi niciodată ultimul. Drumul nostru nu se va opri niciodată la capătul pământului. Capătul pământului este începutul cerului!)

 

Trezește-mă, dar lasă-mă să visez!

Femeie,
trezește-mă ușor,
șoptindu-mi câteva săruturi molcome și calde,
privește-mă prin căpruiul tău preaperfect,
după care spune-mi că nicio nonculoare din lumea asta nu poate crea zgomot! –
culorile ne învelesc în liniște și izolare,
ne lasă singuri, împreună, doar noi doi.
Până la sfârșitul vieții însă,
lasă-mă să dorm în continuare,
să trăiesc veșnic visul contopirii noastre desăvârșite,
femeie!

Îmbrățișați sub privirile nopții

Seara se lăsa ușor peste orașul nostru, iar liniștea își intra în sfârșit în rol. Ne cuibăream nerăbdători sub cearșaful subțire, și ne lăsam povestea să fiarbă în ochii noștri de copii veșnic îndrăgostiți. Îmi era atât de dor de tine, iubito! Ah, simțeam că au trecut decenii de la ultima noastră îmbrățișare, de la ultima noapte lăsată peste sufletele noastre însetate de noi. Atât de frumoasă erai, iubita mea! Aș fi plătit prețul a două morți, doar să rămân în menghina iubirii tale înălțătoare…

Mi-era atât de dor! Mulțumesc, piticuța mea frumoasă! Te iubesc!

Acum, când scriu aceste rânduri…

De fapt, iubito, n-aș vrea să scriu  aceste rânduri, căci asta înseamnă că nu ești lângă mine și doare. Aș vrea să fim îmbrățișați sub așternutul răcoros al nopții și, ținându-te aproape de pieptul meu flămând de noi, să îți scrijelesc cu privirea pe piele poezia dragostei mele, exact în dreptul inimii tale. Aș vrea să fiu poetul tău personal, să îți decorez toți pereții sufletului cu litere frumos așezate și să te fac să zâmbești noapte de noapte, dimineață de dimineață.

N-aș vrea să scriu aceste rânduri, dar o fac, căci doar așa îți pot vorbi în astfel de momente…

%d bloggers like this: