Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: oameni

Desculț. Iubesc.

Calc cu pleoapa dreaptă pe asfaltul fierbinte al căpruiului tău. Nu știu unde a început, însă știu că este fără de sfârșit. Pleoapa stângă pășește și ea, ușor timidă. A început ploaia. Ambele mele pleoape sunt acum captive în șotronul căpruilor tăi.

Două tălpi ce nu vor părăsi nicicând acest pământ sfânt ce aduce aminte de liniștea copilăriei …

Te iubesc.

Advertisements

Despre protestele românilor

Unii poate spun că sunt nebun. Alții, nesăbuit. Alții, neinformat. Alții, imoral. Nu contează.
Atâta vreme cât marile noastre proteste înseamnă lume multă (nici pe departe câtă ar trebui să fie) care flutură niște pancarte și care strigă anemic câte un “hoții” sau “rușine să vă fie”, fără a face ceva care să îi sperie cu adevarat pe acești nemernici, ei bine, totul este sortit eșecului. Dragnea et co. nu se vor speria de niște pancarte. Și nici de niște lozinci. Și nici de 10.000 de oameni in Piața Victoriei. Și nici de 100.000. Și nici de 1000.000. Nici măcar de îngrijorările Europei. Acești oameni vor face orice, oricând, împotriva oricui, pentru a le fi lor bine. Dar, asta ați votat, asta aveți. Recunosc, nu am ieșit la vot, pentru că nu mai cred de mult în corectitudine, de oriunde s-ar promite că se va da. Voi ieși data viitoare la vot doar pentru a vota împotriva PSD. Dar până atunci, repet, orice protest “civilizat” este sortit eșecului. Chiar dacă a fost revoluție sau lovitură de stat, acei oameni care au schimbat ceva (că totuși au schimbat) în 89, au făcut-o cu prețul vieții. Mulți dintre ei. Iar cei care nu au murit, aveau oricum în minte posibilitatea de a muri și au acceptat asta. S-au dus cu piepturile dezgolite în fața tancurilor si în fața unui rău mult mai mare decât Dragnea. Noi ce facem? Scriem versuri pe cartoane, aruncăm cu oua/roșii/hârtie igienică (și ne luăm amenzi, sâc!), strigăm hoții atunci când auzim că strigă și alții și nu avem pic de curaj.
Pe mine să mă chemați când se va reinstaura regimul legionar. Voi fi primul care mă voi “înrola”. Să mă chemați când veți avea de gând să îi dați cu adevărat jos pe acești paraziți. Până atunci, recunoașteți odată că majoritatea dintre voi merg la prostest doar pentru că e cool să mergi la proteste și să postezi nemulțumiri pe facebook. 

Unii merg acolo din pură convingere că vor schimba ceva. Și îi respect. Dar le spun că nu vor schimba nimic. Nici Ceaușescu nu se temea de nemultumiți. Până când a fost omorât.
Uitați-vă ce se întâmplă prin alte țări din Europa, unde conducătorii țărilor respective sunt efectiv luați pe sus de oameni și aruncați în ghene de gunoi. Cu paza lor cu tot.
Oameni bun, un pic de curaj!!!

Mulțumesc!

PS: Am văzut că se poartă englezismele. Am văzut că se poartă să spunem că mergem la “meeting”. Păi meeting înseamnă întâlnire. Nicidecum protest. Poate că mulți nu inteleg această nuanță. Dacă mergeți la meeting, luați-vă și termos-urile cu ceai fierbinte cu voi. Dacă mergeți la protest, luați-vă doar conștiința cu voi.

PPS: Locul copiilor nu este la “proteste”. Dacă considerați că ceea ce faceți voi este un protest, atunci lăsați copiii acasă. Lucrurile pot degenera. Copiii nu au ce căuta pe umerii unor părinți aflați în mijlocul unei mulțimi care dorește schimbarea unui sistem (prin protest). Dacă în schimb mergeți doar la meeting, luați-i liniștiti cu voi. E bine să fie învățati de mici cu socializarea.

Have a nice one!

Gând CXCI

Unii oameni au nevoie de răni, pentru a fi siguri că pot vindeca ceva. De aici, inexplicabile autodistrugeri …

Gând CLXXXIX

Oamenii fericiți nu pot fi scriitori. Ei sunt povestitori. Scrisul se naște în văi, nu deasupra dealurilor.

De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

The clown who tried to make himself laugh

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

%d bloggers like this: