Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: oboseala

Sânge rătăcit printre fire de nisip

Mi-aș mai dori doar să ajung la malul lumii, să privesc răsăritul și apusul cum se sting repetat și să îmi îngrop lacrimile sub nisipul rece și ușor umed, într-o zi de mijloc de aprilie…

Dezabuzare. Marasm sepulcral. Haos înzorzonat. Zâmbete ce se pierd tot mai departe în ceață. Zâmbete ce zbiară să devină doar reminescențe. Apogeu indomptabil.

Uneori mă simt ca și cum aș fi însuși regretul. Regretul de a mă fi născut cu vocația frivolității și redundanței erijate în plasmă și elemente figurate…

– Raznări –

Dorință indomptabilă de libertate. Reiterez declarații de război și visez ceea ce lipsește până și din orizontul visului. Dezechilibrul m-a aruncat în temnițe lugubre ale descompunerii, iar marasmul m-a învățat să mă complac. Abuzuri reci se petrec asupra fiecărei celule rămase în organism, asupra fiecărui neuron încă stabil, asupra fiecărui centimetru pătrat de ființă încă neatinsă de vituperațiile nimicului.

Alerg. Oriunde. Probabil că nicăieri. Și totuși, undeva. Altundeva. Plonjez în necunoscut. Ceea ce cunosc m-a ucis cvasitotal…

Elucubraţii târzii

Cu glasul şi gândurile înecate în lacrimi, mă roagă să-mi revin, să nu cedez, să lupt. Marasmul mă îmbrăţişează puternic, precum braţul neantului, iar de nicăieri, revin la suprafaţă tenebre pe care credeam că le-am călcat de mult în picioare. Renunţarea poartă în seara asta o rochie elegantă – îmi face avansuri precum cea mai josnică prostituată. Mă simt mizerabil. Sterp. Frivol. Gol. Plumburiu. Cancerigen-gălbui-purpuriu. Dezabuzat şi deleter. Mă apropii tot mai mult de Bacovia, de Cioran….

Regret, dar nu rezolv nimic. Vituperez destinul, dar destinul nu există – e doar eufemismul celor invinşi…. Aş vrea să mă pierd în alcoolul unei uitări universale, să mă reculeg pe partea cealaltă a cortinei, în adâncul celor mai întunecate culise…

Am obosit!

Impas. Nu mai am chef să scriu….

Încerc să scriu două-trei cuvinte, șterg, scriu din nou, șterg iar, reiau… Caut câteva expresii pretențioase, câteva cuvinte înzorzonate, cât să arunce un pic de roșu peste planșa pictată în prea mult negru, și cam atât!

M-oi fi prostit de tot!… 

Nu mai găsesc inspirație în ceea ce mă înconjoară. Nu mai găsesc inspirație în iubire. Prefer să recit poezii pe buzele EI, decât pe filele unui caiet sau pe paginile blogului. Nu mai găsesc inspirație decât în dezechilibru, în moarte, în macabru, dar nu vreau să fiu așa…

Poate că am obosit. Poate că m-am lăsat înconjurat de prea mult haos, de prea multă gălăgie, de prea mult stres. Poate că oamenii au început să mă plictisească. Poate că nu mai reprezintă pentru mine decât niște oameni….

Aș vrea să fug undeva, departe, pe un câmp neatins de gânduri sau pași, iar la jumătatea lui să mă arunc pe spate și să devin indiferent… Să lipsesc o viață întreagă, după care să transcriu cele trăite, toată moartea…

 

 

Blocaj

Sunt momente în care mă opresc și mă întreb cine sunt. Sunt momente în care psihicul îmi dictează, iar eu rămân în urmă. Sunt clipe în care mintea vorbește prea mult, prea prost, inutil. Sunt clipe în care nici eu nu mai știu încotro fug. Sunt clipe ciudate în care mă regăsesc doar în poze. Zâmbetul ăla inocent din poze parca nu-i al meu uneori. Parcă nu mă recunosc. Simt nevoia să urlu. Să zbier. Să mă audă toți copacii, toți munții, toate mările, oceanele, continentele. Sunt momente în care simt că mă pierd pe mine însumi. Am amețeli, dureri de cap, stări de oboseală, crize pornite din diverse frustrări… Sunt clipe în care nu mai găsesc în mine decât carnea și oasele, în care suflă vântul în absența spiritului. Știu că ceva nu e în regulă, dar tocmai aici este paradoxul – nu găsesc nimic care să fie în neregulă. Cel puțin nu la suprafață. Știu doar că există. Poate că am uitat pașii, poate că nu mi i-a arătat nimeni niciodată și învăț abia acum să-i parcurg, poate că nu mai știu nimic. Am obosit. Am obosit din cauza mea. Am obosit nepermis… Simt că cedez, dar nu vreau să o fac. Simt că mă prăbușesc, dar mă încăpățânez să cred că pot să zbor. Încă pot!

Și, dincolo de toate astea, găsesc un zâmbet! Găsesc chipul ei, cu zâmbetul și ochii ei… Îi găsesc sufletul, îi găsesc mâna întinsă spre mine. Este ea! Singura care nu a plecat! Singura care mă resuscitează atunci când intru în moarte clinică. Singura care îmi schimbă rulmenții și bujiile, care îmi alimentează inima cu sânge… Îmi pare rău, scumpo, că uneori nu sunt îndeajuns de matur! Îmi pare rău că uneori te dezamăgesc! Îmi pare rău că te doare! Schimbarea va să vină! Promit! Voi reuși cumva să ies din acest blocaj și voi fi eu, acel om care am promis că voi fi.  Acel om care știu și stim amândoi că am puterea să devin. Îți mulțumesc că rămâi mereu lângă mine! Că îmi dai dragostea ta fără să ceri nimic în schimb! Oricum, tot primești ceva, chiar daca nu ceri – dragostea mea îți este rezervată pentru eternitate. Îți mulțumesc! Te iubesc!!!

%d bloggers like this: