Visând noaptea într-un colț de parc

Seara, se aprind luminile în orașul gri, iar îndrăgostiții își împrăștie parfumul dulce pe aleile înconjurate magnolii și cireși abia înfloriți. Undeva într-un colț de parc, mâna ei îmi strânge mâna însetată de obrajii calmi și dulci pe care îi iubesc atât de mult. Ne așezăm pe o băncuță tristă, singuratică și rece, după care pornim împreună spre locuri nemaivăzute și nemaiimaginate, doar șoptindu-ne două-trei necuvinte. Ah, ador totul la ea! – vocea ei caldă, molcomă…ochii aceia căprui, cer al sufletului meu înaripat…zâmbetul elegant, simplu și mângâietor…părul șaten ce se răsfață atât de frumos sub razele ușoare ale soarelui din diminețile noastre cu aromă de cafea și ceai de tei…

Nu cred că există în acest univers o ființă care să nu se poată îndrăgosti de ea – o floare să fi fost, ar fi fost iubită de fiecare albină; o stea să fi fost, bolta ar fi fost veșnic neagră și curată, spre a-i lăsa strălucirea să cânte; o apă să fi fost, ar fi fost iubită de toți pescărușii îndrăgostiți de azurul cristalin și rece…

Ah, de-ar fi noapte pentru totdeauna! Ar fi mereu pe cer și mi-ar zâmbi frumos, cald, jovial…

Ah, și ziuă de ar fi pe veci! Aș putea zbura pentru o infinitate de clipe pe bolta ochilor ei plini de sens…

Îi sărut fruntea de copil și ne pierdem pentru totdeauna în ceața splendidă a nopții vrăjite de valsul stelelor. Ea singură de ar dansa, ar crea cel mai frumos vals al istoriei. Iar eu, îndrăgostit, aș sta pe-aceeași bancă tristă, singuratică și rece și-aș visa privind-o…

Advertisement

Un loc perfect pentru citit

Păcat că astăzi nu mai găsesc acele scăunele… Probabil că nici măcar Cișmigiul nu rămâne nejefuit…

Locurile noastre sunt ocupate și pustii…

Ce ironie, iubito! Locurile noastre, deși pustii, sunt ocupate. De frig. De albul rece, surd și orb…

Decor de decembre

Printre copacii solitari
se-așterne vidul – dans funebru;
devine cerul tot mai negru,
copacii-s tot mai solitari.

În parcul nostru urlă vântul,
azi băncile-s tot mai pustii;
am să mai trec, tu n-ai să știi,
eu voi vorbi numai cu vântul.

În prima zi…

…m-am uitat de 12345 de ori în oglindă înainte să plec de acasă

…am schimbat mental vreo 10 tricouri înainte de a ieși pe ușă

…am venit spre Herăstrău cu inima cât un purice

…te-am așteptat cuminte și timid în fața statuii

…ți-am sărutat cu grijă obrajii calzi

…ți-am privit sufletul oglindit în ochii tăi de culoarea cafelei – O cafea unică, mai bună decât Brasilia sau Arabica

…ți-am spus de 1234567 de ori că ești frumoasă

…am mers pentru prima oară împreună la terasă – kind of penibil ca mentionez asta, dar face parte din farmecul nostru :*

…ți-am făcut cunoștință cu El comandante Che Guevara

…am vorbit de fotbal, tenis, fotbaliști, tenismeni, relații, trecut, planuri de viitor etc

…am stat pentru prima oară împreună pe bancă

…ți-am mângâiat pentru prima oară părul

…am zâmbit pentru prima oară o zi întreagă

…am cunoscut cel mai frumos zâmbet

…am făcut primele glume împreună

…am avut emoții cât în 10 vieți anterioare la un loc

…am ajuns acasă cu gândul la următoarea întâlnire

…ți-am mulțumit pentru bucățica de rai pe care ai împărțit-o cu mine timp de câteva ore

…ți-am spus din nou că ești frumoasă

…am adormit cu zâmbetul pe buze și în suflet…

ÎȚI MULȚUMESC PENTRU FERICIREA PE CARE MI-O PICTEZI PE CHIP ZI DE ZI! ÎȚI MULȚUMESC PENTRU LINIȘTEA ȘI GRIJA CU CARE MĂ RĂSFEȚI! TE IUBESC! DE AICI PÂNĂ LA CER ȘI ÎNAPOI AR FI PREA PUȚIN…

Herăstrăul nostru

Mai știi? Eram doi copii! Doi copii timizi ce aveau flăcări în ochi. În suflet cam bătea vântul. Era o zi minunată, parcul ne îmbrățișa cu căldură, iar noi pășeam cu grijă pe aleile ce aveau să ne devină martore. Martore ale iubirii noastre de mai târziu.

Ah, draga mea! De-ai ști cât de emoționat eram!… Cum vorbeam noi despre vrute și nevrute, “speriați” ca nu cumva să epuizăm subiectele…

Terasa noastră, banca unde ți-am pătruns în ochi atât de adânc încât dispăruse până și zațul de pe fundul ceștii de cafea, Grădina Japoneză..

Câte cuvinte, câte priviri, câte emoții, câte, câte, câte!

Timpul a trecut! Timpul ne-a mângâiat creștetele cu blândețe și ne-a adus împreună pe același drum, iar acum ne suntem veșnici. Ce poveste frumoasă!

Și acum, când scriu aceste rânduri, sunt copleșit de emoții!…

Te iubesc, scumpa mea! Îți mulțumesc pentru că mi-ai readus la viață copilăria, speranțele, încrederea, suflul! Te ador!

Zborul unei frunze

Mă întreb câteodată cum ar fi să am destinul unei frunze, să iau forma ei, să trăiesc plin de mândrie pe o creangă de copac, să văd de sus cum lumea își face veacul prin parc, pe trotuar sau prin pădure, să fiu mângâiat de rouă, să fiu alintat de vânt sau să dau culoare unei grădini într-o zi de toamnă. Cum ar fi, oare?
Mă-ntreb, oare cum ar fi să îmi iau zborul din brațele protectoare ale copacului și să mă plimb liniștit pe deasupra asfaltului, printre copii sau animale, printre alți copaci sau alte frunze, să survolez totul precum o pasăre grațioasă, să îmbrățișez pământul atunci când obosesc, să mă ridic din nou spre cer atunci când am chef de joacă sau când vântul se ține de glume? Cum ar fi? Ce paradis ar mai fi! Câtă liniște! Câtă grație! Câtă bucurie, să colorez o planșă de desen cu zâmbetul meu arămiu! Iar foșnetul meu, al fraților și al surorilor mele… mană cerească pentru poeți! Ce nebunie! Ce poezie s-ar mai scrie în preajma neamului meu de frunze colorate! Ce-aș vrea să zbor măcar o dată, să fiu măcar pentru o zi, frunză de toamnă!

 

 

 

 

 

 

 

Fotografia este de aici!