Intersecția lacrimilor

O fotografie astăzi, pentru cerneala ce se va așterne mâine pe hârtie…

Advertisement

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

Ploaia nu poate ascunde lacrimile

Călătorim pe zeci de drumuri, fiecare cu orizontul său. Străbatem kilometri întregi, întâlnim sute de oameni, însă cunoaștem tot mai puțini.

Afară plouă. Întâlnim un omuleț zgribulit, dar care ne oferă cel mai cald zâmbet. Îl privim superficial, îi dăm bună ziua și ne spunem în sinea noastră că este fericit. Atunci când îl privim, ne oprim la chipul său. Dar oare, la suflet ne uităm? Poate că ar vrea să ne spună povestea lui, sau poate că ar vrea doar să ofteze o dată. Nu o face, căci știe că oricum nu l-ar înțelege nimeni. Nu o face, căci nu caută milă… Dar oare ploaia chiar ascunde lacrimile? Dacă am face un popas un pic mai lung la umbra sufletului acestui om, am putea vedea acele lacrimi care nu se pot vedea. Le putem simți, însă pentru asta avem nevoie de fiorul sufletului frumos. Păcat că nu mai avem cu toții suflete frumoase! Ne-am sărăcit spiritele, ne-am sălbăticit, ne-am îndepărtat de noi și de ei. Nu mai putem vedea lacrimile decât dacă inundă obrajii…

Încă avem timp! Vreau să cred că încă avem timp să învățăm să vedem invizibilul, să simțim ceea ce nu se află la suprafață, să înțelegem ceea ce nu se explică…

 

 

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Durerea îngerilor

Îngerii plâng cu lacrimi reci, torențial,
și-și zbiară durerile în ochii și urechile noastre de muritori oarecare;
patimile lor depășesc greutatea imaginației tuturor nebunilor din univers,
iar noi,
noi ne ascundem speriați și îngrijorați care-ncotro, tot mai orbi, tot mai surzi,
neștiind că durerea îngerilor trimite pe Pământ lacrimi reci pentru a ne trezi!

O toamnă ce mă invadează

Tavanul se crapă ușor și lacrimi reci poposesc pe podeaua camerei mele mereu prea goale. Prin scorburile făcute de ploaie alunecă sute de frunze orfane și triste, iar tălpile-mi uscate de singurătatea propriilor pași ating acum covorul umed, cu colorit vetust… Ce toamnă s-a făcut în camera mea mereu goală! Doar o băncuță veche și uitată de timp mi-ar mai trebui… Ce poezie, în sufletul meu! Câte morți se nasc și câte vieți se pierd! Câte iubiri se urlă și câte disperări se plâng! Ce toamnă! Ce poezie!…

Sursa foto: Pinterest.com

George Bacovia – A bătut vântul (poezie în proză)

A bătut vântul… Frunzele cad peste noi și peste ziare. Am plecat de pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, și, de la sfârșitul parcului, privesc câmpia nesfârșită peste care se lasă corbii și vântul părăsirii.
Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împușcă, sau se otrăvesc, se spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
E trist. Frunzișul e galben și sunt și frunze roșii ca pete de sânge; dacă vrei să rămâi pe gânduri pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister și nu e nimeni să râdă, sau să te plângă.
Numai poeții redau în câteva strofe aceste stări de melancolie și numai ei ne amintesc de tăceri și singurătăți…
În drum, spre oraș, m-am gândit la descrieri care sfârșesc cu speranțe de viitor. La colțul unei străzi așteptau mai mulți un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede praful și frunzele, până departe…
E toamnă… cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al orașului; pe aici sunt cazărmi și fabrici. Am rătăcit și pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraș de provincie; pe maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă și rece. Pe o stradă din acele locuri, am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era și bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv, sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mișcări leneșe din corp. Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca și cânta după gramofon și din când în când se ducea la masa ofițerilor pentru a se recomanda, ceea ce făcea o plăcere deosebită doamnelor… Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece populare din voce; era totuși liniște, izolare, iar vinul dădea visări că sunt și mai singur…
Spre seară, am luat în oraș câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se distingeau câțiva poeți, câțiva artiști – vor apărea desigur în toamna aceasta câteva reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine știe în ce fel…
Plouă încet; cafeneaua e și mai plină, și, când se face tăcere, se aude cum cade ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor și trec umbre de trăsuri și de oameni… pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet și alte vedenii…
Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, și câte grădini plouate, cu parfum de toamnă, până spre casă…

Despre zâmbet

Underva departe, în munți, un izvor oferă cea mai rece și curată apă. Ea, apa, nu întreabă izvorul de ce îi dă viață – ea continuă să curgă liniștită, traversând dealuri, văi, păduri, oferind oamenilor, animalelor și plantelor fericirea unor clipe curate și simple. Zâmbetul este precum apa ce vine dinspre izvor – e purificator, liniștitor, benefic; e motiv de bucurie. Nu trebuie să întrebi sufletul de ce dă naștere zâmbetului pe chipul tău – bucură-te de zâmbet! Cultivă-l mai departe!

E o zi oarecare, iar ploaia începe să ude dintr-odată orașul. Nu fugi de ploaie! Las-o să-ți mângâie pielea uscată, să-ți învie ființa, să îți clătească ochii plini de praf! Zâmbetul este precum ploaia – vine atunci când nu te aștepți și îți face sufletul să zboare, îl eliberează. Nu te ascunde de zâmbet! Acceptă-l și oferă-l și celorlalți!

Zâmbetul este nevoia noastră de a fi fericiți. Este răspunsul-reflex la întrebările despre fericire ale sufletului nostru. Zâmbește!