Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: poem

Izbucniri înzorzonate

Atâta vreme, atât de multe măști purtate
ne-au apropiat strident și fals, cu fericiri plimbate
din gară-n gară, spre a atinge destinații nemaiaflate
crezând, în ignoranța noastră, că le știm pe toate –
dureri, tăceri, gânduri, simțiri, poveri și-o sumedenie de păcate –
pe care fiecare le agață pe perete, la niveluri ferecate,
unde niciun ochi nu poate-ajunge prin metode agreate
de conștiința umană, care se sufocă sub condiții limitate;
azi ne-mbrățișăm prin urlete și gânduri alterate,
observăm intenții clare de asasinat în toți și-n toate,
ne erijăm în ființe superioare, cu abilități atât de minunate
și totuși zâmbetele noastre-s astăzi disparate,
nu prezintă nicio noimă, relaxările ne sunt disperate;
“și totuși există iubire”, dar șoaptele ne rămân aruncate
pe-un munte-ndepărtat, pe care niciun picior nu-l va străbate
“și totuși există blestem”, în gând, în privire și-n fapte,
în groapa pe care singuri o adâncim, cu distanțări deșănțate,
“dau lumii, dau lumii de știre” că valurile-mi sunt întunecate
“iubesc, am curaj și mă tem”, iar versurile mele, iată, sunt îngenuncheate …

08.07.2020, izbucniri înzorzonate, dar necesare propriei mele căutări de sine

a.m. thoughts

Forever the tragedy
of never having known
will haunt you,
burying you all the way down,
as you grow…

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Ți-aș spune că te iubesc

Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!

Se-apropie viitorul, se-aude, se vede…

“Gândurile mi le ridic în lume”… și rămân rezemat cu cotul pe nemuritorul copac al poeziei.

Nichita, un om special!

“Se-apropie viitorul, se-aude, se vede”…

Gând CLXXV (distih)

Iată, a venit toamna –
din crengi, dureri se-aruncă-n gol…

Poezia, o dulce boală ereditară

“Și iată noi doi la capete diferite de lume
și-ntre noi polară iubire,
pânza țesută de neștiutele
mele palme către
inima ta
și iată
centrul pământului sunt palmele mele
în care s-a cuibărit
sufletul tău ridicat către soare.”

Citesc cuvintele mătușii mele, pe blogul ei, care a prins de curând glas, și nu mă pot abține să nu zâmbesc în colțul sufletului, mândru și liniștit. Atâta timp cât suntem cuprinși de spiritul poetic, istoria se va scrie singură și atât de frumoasă!

%d bloggers like this: