Poezia, o dulce boală ereditară

“Și iată noi doi la capete diferite de lume
și-ntre noi polară iubire,
pânza țesută de neștiutele
mele palme către
inima ta
și iată
centrul pământului sunt palmele mele
în care s-a cuibărit
sufletul tău ridicat către soare.”

Citesc cuvintele mătușii mele, pe blogul ei, care a prins de curând glas, și nu mă pot abține să nu zâmbesc în colțul sufletului, mândru și liniștit. Atâta timp cât suntem cuprinși de spiritul poetic, istoria se va scrie singură și atât de frumoasă!

Fericire la apogeu

Aș vrea să spun că e sfârșitul,

să trasez o linie dreaptă și lungă,

cam cât ecuatorul,

și să spun că mi-am trăit deja veșnicia –

ea nu se găsește decât în adâncurile sufletului tău

oceanic,

iar dincolo de el,

nimic nu ma poate face mai fericit.

De ce să nu trasez, iată, o linie dreaptă

și lungă,

cam cât ecuatorul,

dacă fericirea-mi și-a găsit deja apogeul?!

Sfâșieri obscure

Asfaltul plânge printre pași ce-abundă de-ntuneric,

copacii se apleacă fără glas,

deasupra, numai Cerul, singur, ne-a rămas! –

Aici, prea jos, tablou prea gri,

prea plin de întuneric…

Prea multe drame-și joacă rolul pe aceeași scenă,

prea multe frunze cad, prea veștede, prea reci,

prea multe chipuri frumoase, deodată-s prea seci,

prea mult sânge bolnav curge prea des

prin aceeași venă…