Chimie organică

Avem priviri de rătăcit,
trupuri de îmbrățișat,
tăceri de ascultat,
și-un suflet de iubit…

Fericire la apogeu

Aș vrea să spun că e sfârșitul,

să trasez o linie dreaptă și lungă,

cam cât ecuatorul,

și să spun că mi-am trăit deja veșnicia –

ea nu se găsește decât în adâncurile sufletului tău

oceanic,

iar dincolo de el,

nimic nu ma poate face mai fericit.

De ce să nu trasez, iată, o linie dreaptă

și lungă,

cam cât ecuatorul,

dacă fericirea-mi și-a găsit deja apogeul?!

Advertisement

Sfâșieri obscure

Asfaltul plânge printre pași ce-abundă de-ntuneric,

copacii se apleacă fără glas,

deasupra, numai Cerul, singur, ne-a rămas! –

Aici, prea jos, tablou prea gri,

prea plin de întuneric…

Prea multe drame-și joacă rolul pe aceeași scenă,

prea multe frunze cad, prea veștede, prea reci,

prea multe chipuri frumoase, deodată-s prea seci,

prea mult sânge bolnav curge prea des

prin aceeași venă…

Poemul din metrou

Câteodată, pe la geamuri obosite,
lacrimi cad din nori prea gri;
dincolo, se odihnesc morminte;
dincoace, te-aștept să vii…

Azi trec ceasuri infinite,
coastele-mi plâng ne-ncetat,
cuibăreli preafericite,
valuri reci,
s-au spulberat…

Poemul dorului

Există momente în care mi-e dor,
momente în care în suflet mi-e vid,
în care pleoapele, apunând ușor,
se sfărâmă sub tălpile cruntului frig…

Vă provoc să fiți poeți!

Dragilor, iată ce m-am gândit: De vreme ce acest blog este unul dedicat sufletului, în special poeziei, chiar dacă nu neapărat în versuri – căci poezia nu înseamnă doar versuri, ci sufletul în general este o poezie, dacă știm să trăim frumos -, am ajuns la concluzia că ar fi interesant să punem mână de la mână, sau poate suflet de la suflet, și să strângem câteva – de fapt cât mai multe – poezii, creații proprii. Mecanismul acestui “joc” este cât se poate de simplu – eu postez o strofă compusă de mine, iar voi postați în secțiunea de comentarii creațiile voastre. Nu contează că sunteți sau nu foarte talentați în arta poeziei, nu contează că scrieți poezii de dragoste sau sociale, triste sau vesele, nu contează dacă postați o strofă de patru, opt sau douăsprezece versuri – contează doar să hrănim spiritul poetic care, după părerea mea, se află în noi toți. Repet, dacă știm să trăim frumos, sufletul nostru este o adevărată poezie. Ce ziceți, vă băgați la joc? Vă aștept cu drag:)

Încep eu, cu o strofă dragă mie:

Iubito, ne-ngroapă amurgul,
cădem amândoi în non-verb;
acum, că nu bate nici vântul,
tăcerile noastre converg.

 

 

Început

Draga mea,

îți mai aduci aminte de acea primă zi,

în care privirile ni s-au întâlnit timide și emoționate,

în care mâinile ni se îmbrățișau în gând,

în care asfaltul era nisip pentru tălpile noastre obosite de atâtea căutări,

în care parcă ne cunoșteam deja de o veșnicie

și în care, totuși, eram atât de nerăbdători să aflăm cât mai multe

unul despre celălalt,

în care ne-am plimbat pe lângă lacul tăcut și blând

și în care ne-am zâmbit cu grijă, nici prea silențios, nici prea zgomotos?

Eu, iubito…

nu îmi mai aduc aminte! –

eu încă mai simt toate acele clipe,

le trăiesc într-un prezent continuu, infinit!

Te iubesc!