Să plângi de durerea de a nu mai putea plânge

Nu am mai plâns de mult. Lacrimile s-au uscat și s-au preschimbat în fiori de fericire. Și cum să mai scrijelesc cu litere sângerii cerul, când imaginea sa nu îmi mai oferă senzația de mister și singurătate în fața absolutului, ci sentimentul minunii de a fi?!

Simt cum poeți care au murit triști, singuri și bolnavi își cer jertfa, ca recompensă pentru nopțile în care mi-au acoperit rănile gândurilor… Și totuși, plâng de durerea de a nu mai putea plânge, de a nu mă mai putea jertfi în fața unei bucăți de hârtie, de a nu mă mai putea descompune în milioane de alter-ego-uri…

Dar poate că asta este ordinea firească a lucrurilor – ne naștem, suferim, ne obișnuim cu suferința, devenim creatori, ne lăsăm găsiți de fericire, ne obișnuim și cu ea, ni se face dor de spiritul creator, care nu își poate atinge apogeul decât în momentele de maximă tristețe, singurătate, deznădejde, ne obișnuim și cu acest dor, privim cerul, mulțumim pentru ceea ce avem și așteptăm un final liniștit…

Acum, cimitirele poeziilor noastre sunt de mult pierdute…

Advertisement

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

Suferință, boală și poezie

“Simt cum trebuie să mor din cauza vieții[…]” – Emil Cioran

De-aș putea aduna la un loc sângele vărsat de-a lungul vremii de toți supușii versului, probabil aș aduce la lumină, într-un tablou imens, suferința întregii lumi, de la facere și până în zilele ultime ce vor urma… 

Cât de puternice trebuie să fi fost zvârcolirile acelor nefericiți care au murit nu în puține cazuri străini de propriul lor psihic, pentru ca regretul, disperarea sau nebunia lor să cutremure și astăzi scoarța sufletului uman, cu o simplă lovitură de virgulă sau punct, de rimă împerecheată sau îmbrățișată, de subiect sau predicat!…

Iubesc cu nesaț tumultul, agoniile, îndoielile, temerile și descompunerile poeților, nu din egoism sau lipsă de compasiune, ci din dorința de a pătrunde în cele mai îndepărtate tenebre ale ființei umane, la rădăcina adevăratelor trăiri, în căminul suferinței, spre a înțelege ce înseamnă cu adevărat viața și moartea. Răspunsurile nu se găsesc în zâmbetele înșelătoare ale celor fericiți, ci în suferințele devastatoare ale celor schingiuiți de demonii întunericului.

În viață, doar suferința și boala sunt adevăruri veșnic valabile și irefutabile. Suferința și boala vin aproape de fiecare dată pe neașteptate, ca un uragan. Viața însăși este o boală, dacă gândim că murim din cauza ei…

Sursa imaginilor: Pinterest.com

Gând CLXIII

Deşi în suferinţă şi singurătate suntem poeţi, fericirea şi iubirea ne transformă în prozatori…

Vă provoc să fiți poeți!

Dragilor, iată ce m-am gândit: De vreme ce acest blog este unul dedicat sufletului, în special poeziei, chiar dacă nu neapărat în versuri – căci poezia nu înseamnă doar versuri, ci sufletul în general este o poezie, dacă știm să trăim frumos -, am ajuns la concluzia că ar fi interesant să punem mână de la mână, sau poate suflet de la suflet, și să strângem câteva – de fapt cât mai multe – poezii, creații proprii. Mecanismul acestui “joc” este cât se poate de simplu – eu postez o strofă compusă de mine, iar voi postați în secțiunea de comentarii creațiile voastre. Nu contează că sunteți sau nu foarte talentați în arta poeziei, nu contează că scrieți poezii de dragoste sau sociale, triste sau vesele, nu contează dacă postați o strofă de patru, opt sau douăsprezece versuri – contează doar să hrănim spiritul poetic care, după părerea mea, se află în noi toți. Repet, dacă știm să trăim frumos, sufletul nostru este o adevărată poezie. Ce ziceți, vă băgați la joc? Vă aștept cu drag:)

Încep eu, cu o strofă dragă mie:

Iubito, ne-ngroapă amurgul,
cădem amândoi în non-verb;
acum, că nu bate nici vântul,
tăcerile noastre converg.

 

 

George Bacovia – A bătut vântul (poezie în proză)

A bătut vântul… Frunzele cad peste noi și peste ziare. Am plecat de pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, și, de la sfârșitul parcului, privesc câmpia nesfârșită peste care se lasă corbii și vântul părăsirii.
Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împușcă, sau se otrăvesc, se spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
E trist. Frunzișul e galben și sunt și frunze roșii ca pete de sânge; dacă vrei să rămâi pe gânduri pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister și nu e nimeni să râdă, sau să te plângă.
Numai poeții redau în câteva strofe aceste stări de melancolie și numai ei ne amintesc de tăceri și singurătăți…
În drum, spre oraș, m-am gândit la descrieri care sfârșesc cu speranțe de viitor. La colțul unei străzi așteptau mai mulți un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede praful și frunzele, până departe…
E toamnă… cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al orașului; pe aici sunt cazărmi și fabrici. Am rătăcit și pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraș de provincie; pe maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă și rece. Pe o stradă din acele locuri, am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era și bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv, sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mișcări leneșe din corp. Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca și cânta după gramofon și din când în când se ducea la masa ofițerilor pentru a se recomanda, ceea ce făcea o plăcere deosebită doamnelor… Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece populare din voce; era totuși liniște, izolare, iar vinul dădea visări că sunt și mai singur…
Spre seară, am luat în oraș câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se distingeau câțiva poeți, câțiva artiști – vor apărea desigur în toamna aceasta câteva reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine știe în ce fel…
Plouă încet; cafeneaua e și mai plină, și, când se face tăcere, se aude cum cade ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor și trec umbre de trăsuri și de oameni… pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet și alte vedenii…
Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, și câte grădini plouate, cu parfum de toamnă, până spre casă…

Nichita Stănescu – A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.