Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: poezie

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Advertisements

Ți-aș spune că te iubesc

Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!

Se-apropie viitorul, se-aude, se vede…

“Gândurile mi le ridic în lume”… și rămân rezemat cu cotul pe nemuritorul copac al poeziei.

Nichita, un om special!

“Se-apropie viitorul, se-aude, se vede”…

Gând CLXXX

Vroiam să fiu romancier, însă mi-a murit îndrăgostitul, așa că am devenit poet…

Bacovia, spre mare…

IMAG0970

IMAG0973

În tren, așteptând să îmbrățișez albastrul, am îmbrățișat galbenul-bolnav, galbenul-răscolitor care a fost și va rămâne veșnic Bacovia…

Gând CLXXVIII – completare la gândul lui Nichita Stănescu*

Unii oameni sunt păsări cu aripile crescute înlăuntrul altor oameni – trăiesc pentru a îi îndruma pe alții spre Cer și nu pot zbura decât în momentul în care ceilalți vor fi reușit.

*”[…]Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru[…]” – (“Lauda omului” – Nichita Stănescu)

Reverberații autumnale

E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte…

Asfaltul primește zeci de cununi de flori, pământul mii de lacrimi înfierbântate de dorul unui zâmbet ce a încetat prea devreme să mai cuprindă chipul zilelor noastre, iar versurile tremură și se desprind rând pe rând de pe portativul liric, lăsând în urmă o tăcere adâncă precum oftatul unei virgule. Durerea i-a furat liniștea, boala i-a furat somnul, realitatea i-a furat visurile, viața i-a furat timpul.

Am rămas noi. De acum, îi vom mai vedea zâmbetul doar de la fereastra gândurilor noastre…

Clopotul lumii plânge – se mai aud doar câteva REVERBERAȚII AUTUMNALE, așa cum îi plăcea ei să spună…

%d bloggers like this: