Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: poezie

Gând CLXXX

Vroiam să fiu romancier, însă mi-a murit îndrăgostitul, așa că am devenit poet…

Bacovia, spre mare…

IMAG0970

IMAG0973

În tren, așteptând să îmbrățișez albastrul, am îmbrățișat galbenul-bolnav, galbenul-răscolitor care a fost și va rămâne veșnic Bacovia…

Gând CLXXVIII – completare la gândul lui Nichita Stănescu*

Unii oameni sunt păsări cu aripile crescute înlăuntrul altor oameni – trăiesc pentru a îi îndruma pe alții spre Cer și nu pot zbura decât în momentul în care ceilalți vor fi reușit.

*”[…]Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru[…]” – (“Lauda omului” – Nichita Stănescu)

Reverberații autumnale

E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte…

Asfaltul primește zeci de cununi de flori, pământul mii de lacrimi înfierbântate de dorul unui zâmbet ce a încetat prea devreme să mai cuprindă chipul zilelor noastre, iar versurile tremură și se desprind rând pe rând de pe portativul liric, lăsând în urmă o tăcere adâncă precum oftatul unei virgule. Durerea i-a furat liniștea, boala i-a furat somnul, realitatea i-a furat visurile, viața i-a furat timpul.

Am rămas noi. De acum, îi vom mai vedea zâmbetul doar de la fereastra gândurilor noastre…

Clopotul lumii plânge – se mai aud doar câteva REVERBERAȚII AUTUMNALE, așa cum îi plăcea ei să spună…

Gând CLXXV (distih)

Iată, a venit toamna –
din crengi, dureri se-aruncă-n gol…

Plecare

Într-o toamnă voi suna din corn de veac balada
celor care vor ca într-un imn cu mine
să alunge din pupilele lor strada
cu noianul ei de grețuri citadine.

De la Soare-Apune, sau din Răsărit
vom urca spre înălțimi, pe căi deșarte,
să atingem asprul duh împodobit
cu lumini țesute dintr-o nouă carte…

(Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002)

În prefață, autorul, bunicul meu și totodată tatăl mătușii mele Marie-Beatrice, spune: “Fiicei mele Marie-Beatrice, care, cu toate apăsările anilor, iubește încă poezia.”

Ca un blestem, cu părere de rău și dor imens deja, va trebui ca în curând să adaug:”[…]care, cu toate apăsările anilor, a iubit poezia

Timpul nu mai are răbdare…

Să plângi de durerea de a nu mai putea plânge

Nu am mai plâns de mult. Lacrimile s-au uscat și s-au preschimbat în fiori de fericire. Și cum să mai scrijelesc cu litere sângerii cerul, când imaginea sa nu îmi mai oferă senzația de mister și singurătate în fața absolutului, ci sentimentul minunii de a fi?!

Simt cum poeți care au murit triști, singuri și bolnavi își cer jertfa, ca recompensă pentru nopțile în care mi-au acoperit rănile gândurilor… Și totuși, plâng de durerea de a nu mai putea plânge, de a nu mă mai putea jertfi în fața unei bucăți de hârtie, de a nu mă mai putea descompune în milioane de alter-ego-uri…

Dar poate că asta este ordinea firească a lucrurilor – ne naștem, suferim, ne obișnuim cu suferința, devenim creatori, ne lăsăm găsiți de fericire, ne obișnuim și cu ea, ni se face dor de spiritul creator, care nu își poate atinge apogeul decât în momentele de maximă tristețe, singurătate, deznădejde, ne obișnuim și cu acest dor, privim cerul, mulțumim pentru ceea ce avem și așteptăm un final liniștit…

Acum, cimitirele poeziilor noastre sunt de mult pierdute…