Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: poezii

Cel mai frumos necuvânt

Iubito,
fulgeră-ți pașii pe strada mea,
tună-ți zâmbetul pe la fereastră
și rămâi! –
Tu, copilă dragă,
ce mă privești de dincolo de diamantele căprui,
acordă zilelor mele sângerii
clemență
și-ndulcește-mi tu ceaiul dimineților,
copilă ce mă privești acum cuminte
din spatele căpruiului de diamant!
Tu, iubito,
ascultă chinul ce se zbate-n pieptu-mi ruginit
și-apropie-te și mai tare,
și șoptește-mi calm, cu vocea ta mieroasă,
cel mai frumos necuvânt!

Itinerarii conjugate

“copiilor mei, în memoria sorei lor, Gabriela”

Despovărat de crunte apăsări ascult
clocotul anilor cu ostenit tumult
cum, din neant te readuc înveșmântată
în raze strâmbe, străvezie fată!

Nu lăcrima, că nu mai are cine
geana iubirii candide să îți încline
din depărtare, pui de ciută, când
peste sălbăticite ierbi trecând
aeriană, către plânsa vale
purtai pe creștet freamăte transcedentale!

Cum cad acum, din timp, prin mine sapă
văd rece picăturile de apă,
încât decorul inundat până în zare
teribil de fluid și stins dispare…

Ce fel de iscusite bidinele
ar mai putea să zugrăvească iar acele
poteci înflăcărate oare,
sau desfătările cu păsări migratoare?

E poate uimitor cu câtă grabă
ochii ceasornicelor ne întreabă,
de ce sub pleoapa veacului de antracit
privirile treptat le-am încâlcit…

Calea unui cutremur cosmic nu ne minte
ci, mursecându-ne privirile, tot mai fierbinte
ne poartă spiritul spre un punct fix!

Acolo, sfredelind ca niște raze X,
șoapte rechem din încețarea ta:
probabil că tot amândoi vom lopăta
orânduiți în luntrea umbrelor
spre țărmul Dreptului Judecător!

( Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002 )

 

( Ca o notă proprie: Gabriela, mătușă, sper ca la final să te pot cunoaște și eu… )

Tudor Arghezi – De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Maria Banuș – Veghe

Mă-mpac cu frunza care cade,
Mă-mpac cu anii ce se duc,
Mă-nchin spre tinerele mlade
Şi mă alin cu fraged suc.

Mă-mpac cu gândul c-o să vină
Un ceas când lunca va cânta –
Şi-mbujorată de lumină
Eu n-am să fiu în preajma ta.

Mă-mpac cu tot ce nu se-ntoarce,
Alung acel străvechi fior
Ce-ntreabă: cum să se îmbarce
Spre veşnicii, atâta dor?

Mă-mpac cu unda trecătoare,
Mă-mpac cu datina ţărânii,
Ce ne va duce de sub soare
Aşa cum ni se duc bătrânii.

Dar cât va arde-n mine focul
Slăvitei vieţi – ca-n alte dăţi
Eu nu m-aplec, nu-mi frâng mijlocul
În faţa vechii nedreptăţi.

Eu nu mă-mpac cu cel ce minte,
Striveşte semenul şi-l fură,
Pe duşman nu-l cat la cuvinte,
Ci după fapt îi iau măsură.

Eu nu mă-mpac cu cel ce schimbă
Surâs şi lacrimă-ntr-o marfă,
Nu-l cred pe diavol când îşi plimbă
Un deget îngeresc pe harfă.

Cu cel ce revărsarea vieţii
O vrea întoarsă în pământuri
Şi smulsă floarea tinereţii
Ca frunza veştedă în vânturi,

Cu cel ce unda-nvolburată
O vrea ucisă la izvoare,
M-oi război neîmpăcată
Atât cât voi avea suflare.

Atât cât îmi e dat norocul
Să simt ţărâna sub călcâie,
Slăvitei vieţi păzi-voi focul,
Înalt şi slobod să rămâie.

“Decor” de iarnă ce se-apropie…

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar…
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar…

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular…
Cu pene albe, pene negre…

În parc fantomele apar…

Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar…

În parc ninsoarea cade rar…

(George Bacovia – “Decor”)

%d bloggers like this: