Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: poveste

Reverse sinking

E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?!
Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă predau unei explozii de întuneric și mă ofer ca trofeu mie însumi, spre a fi pus în vitrina unui vis.
Dintr-odată, sunt în ocean. Mă aflu sub nivelul apei, dar nu par să mă scufund, ci sunt cumva suspendat. Se pare că există un motiv pentru care sunt născut în zodia racului, căci pot respira fără probleme… Îmi mișc brațele și picioarele și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă privesc pe mine însumi și sunt îmbrăcat de parcă m-aș afla în munți – am un palton gros, mănuși, pantaloni lungi, bocanci, căciulă și fular. Nu înțeleg ce se petrece. Simt totuși că îmi este frig. Continui să înot, neștiind către ce mă îndrept. Știu doar că aș vrea să mă întorc acasă, să mai prind un ultim spectacol al dansatorului de pe tavan…
Trec câteva minute și observ ceva ce seamănă cu o scară, un fel de portal către un nivel superior. Îmi zic că asta trebuie să fie șansa mea…
Urc treptele și mi se face tot mai frig. Lumina devine mai slabă, iar senzația de scufundare începe să pâlpâie ușor. Măresc intensitatea mișcărilor și încep să caut posibile indicii. Ce naiba caut eu aici? Trece pe lângă mine o pisică de mare. Un pic mai în față, un rechin pare să care provizii într-o sacoșă de plastic. Bineînțeles, neavând brațe, o ține agățată de aripa dorsală. Mă îndepărtez încet, fără prea multă agitație, sperând să nu fiu văzut.
La 10-15 metri depărtare apare o a două scară. Urcând, atmosfera se întunecă din nou, de parcă aș urca în jos, spre fundul oceanului.. Aici mă înconjoară câteva broaște țestoase destul de mari. În mod ciudat, par să se ascundă în carapace de fiecare dată când încerc să le privesc… Întâmplător, observ că pe carapace apare, foarte discret, simbolul unei flăcări. Îmi aduc imediat aminte de drama suferită să continentul Australian. Mai mult de un miliard de suflete au dispărut precum un fulg de nea sub privirea unei raze de soare…
Resimt o oboseală destul de puternică și frigul mă face să încep să tremur. Mă agăț de încă o scară, de data aceasta mult mai mică decât celelalte două. E aproape beznă. Simt că nu mai pot respira, încep să mă sufoc. Aud un sunet străin în dreapta mea. Reușesc să disting un fel de fortăreață făcută într-o mică stâncă plutitoare. De jur împrejur, câțiva delfini joacă un fel de leapșă. Înăuntrul fortăreței, un pui de delfin se izolează. Încerc cu ultimele puteri să mă apropii, dar nu pare să dorească să părărească confortul propriilor validări… Dacă e prea mic? Dacă ceilalți vor râde de el că înoată un pic strâmb? Dacă nu va ști să se adapteze? Dacă nu este destul de amuzant pentru a fi la fel de fericit precum copiii din fața micului său ascunziș? Mă decid să fiu un pic mai radical, până la urmă nici nu știu cât mai rezist aici… Distrug o bucată din stâncă și reușesc să fac puiul de delfin să iasă, mai mult de frică, e drept.. Nu trece prea multă vreme și începe să facă un adevărat spectacol, cu tumbe și casacadorii, cum probabil nu știa că poate face…
Leșin, dar nu înainte de a simți o zdruncinare puternică. Delfinii adulți mă imping, parcă mulțumindu-mi…
Prin ploapele-mi grele, simt o lumină căutându-mi retina. Plutesc deasupra oceanului, nu foarte departe de mal. Sunt complet dezbrăcat, iar de picioare îmi stau prinse câteva alge. Plaja este pustie, așa că profit de moment și încep să ies. Dinspre faleză se aude melodia “If tomorrow never comes”.
Cu 5-6 pași rămași până la atingerea nisipului, un val imens mă cuprinde și îmi trezește toate simțurile. Deschid din nou ochii. Sunt întins pe fotoliu, cu picioarele în sus, rezemate de spătar, iar prietenul meu dansator pare să doarmă.
Mă întind și eu în pat. De mâine voi fi un mic delfin, iar dacă tumbele și cascadoriile mele nu vor fi perfecte, voi fi totuși fericit că sunt ale mele.

PS: Cred că fluturele se ascunde în noi toți, fiecare dintre noi purtând în interior un dans prin care ne strigăm dramele. Doar că unii aleg să împărtășească dansul, iar alții aleg să îl trăiască singuri, precum un ștreang pe care îl strâng tot mai tare și mai tare în jurul gâtului…

Întâlnire cu o bătrânică

Dragi prieteni și români,

 

Vreau să vă povestesc o întâmplare care pe mine m-a impresionat. Acum ceva timp, am cunoscut o bătrânică. Era singură, în parc, pe o băncuță ascunsă de ochii lumii, dar avea un zâmbet ce m-a impresionat. Se vedeau pe fața ei ridurile – care va să zică, nu a avut o viață compusă doar din lapte și miere – , dar zâmbetul ei îmi spunea că are ceva special. M-am apropiat timid, pentru că nu mi s-a întâmplat până acum să abordez oameni mai în vârstă pe stradă doar de dragul conversației, dar dânsa a fost tare bucuroasă de „vizita” mea. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, m-am așezat lângă dânsa și am început să vorbim. I-am spus:

-Doamnă, aveți un zâmbet atât de vioi, îmi dați impresia unei fericiri depline, însă pot jura că ascundeți ceva. Îmi cer scuze, nu vreau să fiu nepoliticos, nu vreau să vă jignesc, dar am impresia că zâmbetul dumneavoastră este puțin fals. Ați dori să vorbim despre dumneavoastră și despre ceea ce vă apasă? Ar putea fi o ocazie bună de a vă elibera sufletul.

Dânsa, deloc deranjată, dar puțin stânjenită, a acceptat:

– Ok, tinere, hai să vorbim! Vrei să îți spun povestea mea? Ți-o spun. Am trăit la viața mea multe, am avut parte de multe bucurii, dar și de multe decepții. Am avut aproape de mine oameni extraordinari, dar și lepre. Am coborât adesea multe văi, însă am știut de fiecare dată să urc și dealurile. Acum, însă, parcă este mai greu ca niciodată. Copiii m-au părăsit, lumea din jurul meu nu mai știe cum să mă jignească mai rău – deși nu știu cu ce le-am greșit eu semenilor mei – , pensia mea este tot mai mică pe zi ce trece…

– Vă înțeleg, doamnă, însă aceste lucruri sunt comune printre persoanele de vârsta dumneavoastră. Nu sunteți un caz izolat. Nu v-ați gândit niciodată să vă resemnați și să lăsați lumea în lumea ei?

– Nu pot face asta! Eram o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Aveam demnitate, onoare, respectul celor din jurul meu, copiii mei erau alături de mine, mă încurajau și mă susțineau în tot ceea ce făceam, aveam o situație socială bună, eram privită cu ochi buni până și de străini. Acum nu mai am nimic. S-au dus zilele alea, s-au dus anii de glorie, s-a dus viitorul pe care l-am visat întotdeauna. Nu mi-au mai rămas decât parcul, banca asta, poeziile și melodiile vechi, rândurile pe care le mai scriu din când în când și sufletul meu. Un suflet deja mult prea încărcat. Un suflet obosit, mult mai bătrân decât mine.

– Doamnă scumpă, vă văd cum zâmbiți și mă văd nevoit să vă spun: Nu mai gândiți așa! Dincolo de lumea exterioară, dumneavoastră sunteți cea care contează. Între dumneavoastră și cei de afară este un zid pe care ei l-au creat, ceea ce înseamnă că nu vă vor. Dacă nu vă vor, înseamnă că nu vă merită. Ei nu știu ce suflet aveți, ei nu știu să aprecieze un om la adevărata sa valoare. Lăsați-i pe ei! Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră și de sufletul dumneavoastră. Dacă vă veți putea câștiga liniștea interioară, dacă veți putea da uitării toate aceste detalii cotidiene – căci pentru mine nu mai reprezintă decât simple detalii – , atunci totul va fi perfect. Poate că într-o bună zi lumea își va da seama de greșelile comise. Poate că într-o bună zi copiii dumneavoastră se vor întoarce și vă vor purta de grijă. Până atunci, nu uitați, scumpă doamnă, fericirea este în dumneavoastră, nu în cei din jur. Fericirea v-o construiți dumneavoastră, prin modul dumneavoastră de a fi și de a gândi. La fel și liniștea.

– Dragule, îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Ești o adevărată alinare și îți spun sincer că nimeni nu mi-a mai vorbit atât de frumos în ultima vreme. M-ai pus pe gânduri și mi-ai deschis ochii. Voi face așa cum mi-ai recomandat. Încă o dată, îți mulțumesc din suflet. Pentru tot!

– Nu aveți pentru ce, doamnă! Dacă pot fi alături de semenii mei, sunt fericit. Acum, la plecare, îmi puteți spune vă rog frumos numele dumneavoastră? Aș dori să ținem legătura și să mai povestim.

– Sigur! Numele meu este România!

– Cristian, încântat!

– Și eu sunt încântată, de asemenea! Rămâne să mai vorbim, dragule. Știi unde mă găsești.

– Sigur. La revedere! Aveți grijă de dumneavoastră!

– Voi avea! Îți mulțumesc pentru grijă! La revedere!

 

(Poveste scrisă undeva prin anul 2012)

Povestea lui Denali. (Denali’s story)

“When someone you love walks through the door, even if it happens five times a day, you should go totally insane with joy.”

“Atunci când cineva pe care iubești apare pe ușă, chiar daca se întâmplă de cinci ori pe zi, ar trebui să înnebunești de bucurie”

O poveste emotionantă despre prietenie, viață, moarte, bucurii simple, spusă din perspectiva unui câine…

Gând CLXV

Aș greși dacă aș spune că trăim o poveste, fiindcă noi nu ne sfârșim niciodată.

George Bacovia – Poveste

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu ‘nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

-Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Visând noaptea într-un colț de parc

Seara, se aprind luminile în orașul gri, iar îndrăgostiții își împrăștie parfumul dulce pe aleile înconjurate magnolii și cireși abia înfloriți. Undeva într-un colț de parc, mâna ei îmi strânge mâna însetată de obrajii calmi și dulci pe care îi iubesc atât de mult. Ne așezăm pe o băncuță tristă, singuratică și rece, după care pornim împreună spre locuri nemaivăzute și nemaiimaginate, doar șoptindu-ne două-trei necuvinte. Ah, ador totul la ea! – vocea ei caldă, molcomă…ochii aceia căprui, cer al sufletului meu înaripat…zâmbetul elegant, simplu și mângâietor…părul șaten ce se răsfață atât de frumos sub razele ușoare ale soarelui din diminețile noastre cu aromă de cafea și ceai de tei…

Nu cred că există în acest univers o ființă care să nu se poată îndrăgosti de ea – o floare să fi fost, ar fi fost iubită de fiecare albină; o stea să fi fost, bolta ar fi fost veșnic neagră și curată, spre a-i lăsa strălucirea să cânte; o apă să fi fost, ar fi fost iubită de toți pescărușii îndrăgostiți de azurul cristalin și rece…

Ah, de-ar fi noapte pentru totdeauna! Ar fi mereu pe cer și mi-ar zâmbi frumos, cald, jovial…

Ah, și ziuă de ar fi pe veci! Aș putea zbura pentru o infinitate de clipe pe bolta ochilor ei plini de sens…

Îi sărut fruntea de copil și ne pierdem pentru totdeauna în ceața splendidă a nopții vrăjite de valsul stelelor. Ea singură de ar dansa, ar crea cel mai frumos vals al istoriei. Iar eu, îndrăgostit, aș sta pe-aceeași bancă tristă, singuratică și rece și-aș visa privind-o…

Nopți născute din moarte

Zilele mele sunt sfâșiate de fiare mult prea lacome și abile. Sunt fiare ce își înfig colții în trupul zilelor mele și le ucid încet, întâi chinuindu-le, pentru ca la final să le lase într-o agonie brutală. Din sutele de răni, se scurg neîntrerupt nopțile sufletului meu, lăsându-mi trupul învelit într-o baltă de-ntuneric și de frig. Sunt nopți ce se nasc din moarte și aduc cu ele hiene nerăbdătoare să participe la festin.

În clipa în care mi-au murit zilele, în clipa în care soarele s-a sinucis, s-au născut neguri… Mii de întunerici s-au răspândit peste tot, precum un cancer, chinuindu-mă până la delir. Un delir în care viața devine utopie…

[Se pare că noaptea, pe la ora două, mă transform în doctor. Cel puțin, caligrafia mea, asta denotă…]