Evadare din infern

Au fost vremuri grele. Au fost zile în care nu beam apă, nu mâncam – iar dacă o făceam, ronțăiam câteva bucați de pâine – , zile în care mă rugam să fiu scos pe câmpul de muncă, doar doar să nu fiu lăsat singur in celulă. Au fost zile și nopți în care am stat cu gândul că o armată de pitici îmi va invada creierul și voi ajunge la suicid. Au fost clipe groaznice.

Mi-aduc aminte cum visam noaptea scaunul electric, cum mă rădeau în cap, cum îmbibau buretele în găleata cu apă… Mi-aduc aminte acele clipe traumatice de parcă ar fi fost ieri.

Trezirea era la ora cinci dimineața, mâncarea nu era prea bună ( defapt nici nu se putea numi mâncare ), munca îmi ocupa mai bine de jumătate din zi, iar somnul apărea tot mai greu, în ciuda oboselii. Frica își făcea culcuș în mintea mea, iar ochii mei refuzau să mi se închidă.

Gardienii erau mulți. Câte unu la fiecare celulă. Atunci când strigau „Trezirea” sau “Alinierea”, era bine să fi executat ordinul cu o secundă înainte de a fi pronunțat. Regulile erau stricte, pedepsele erau aspre, orele de izolare erau insuportabile. În zilele petrecute în carceră simțeam cum încep să-mi pierd mințile, că eu nu îmi mai aparțin, că întunericul îmi vorbește.

Colegii de suferință…ce să mai zic, fiecare avea filmul lui, fiecare visa la libertate, în ochii lor se puteau citi cu ușurință regretul, frica, rușinea sau disperarea. Unii erau citiți, alții nu. Unii erau calmi, melancolici, moi; alții erau adevărate fiare, adevărați devoratori de suflete slabe. Singura cale de detașare era munca. Dar ce chin era și munca! Pietre, pământ, lopeți, târnăcoape – cam ăsta era decorul zilnic.

Într-o zi mi-am spus “Gata!”. Nu mai suportam. Ori făceam ceva, ori îmi găseam sfârșitul în vreo frânghie atârnată în celulă. Neavând prea multe variante, timp de o săptămână, în timp ce săpam de zor pe o căldură infernală, am slăbit gardul ce înconjura închisoarea, puțin câte puțin, cât mai discret. Iată ca lopețile îmi foloseau în sfârșit la ceva!

Când a sosit clipa, m-am rostogolit prin gard și am rupt-o la fugă. Alarma a început să sune, gardienii au început să mă urmărească și să mă someze cu gloanțele – orice ar fi fost, nu mă întorceam decât mort, așa că nu m-aș fi oprit pentru nimic în lume -, câinii se auzeau tot mai frenetic, iar frica, combinată cu adrenalina și dorința de libertate…de nedescris. M-am împiedicat de câteva ori, hainele îmi erau rupte, un glonț îmi mușcase un picior, iar oboseala mă cuprinsese în tot corpul. Spre norocul meu, la capătul pădurii prin care fugeam era o prăpastie pe fundul căreia se afla un lac. Fără să stau pe gânduri, am sărit și am obținut eliberarea.

Ieșit din apă, mi-am dat seama cât de naiv și de neinspirat am fost, să mă las pradă minții, să mă las închis în închisoarea neuronală. Am tras adânc aer în piept și mi-am promis: „De acum înainte, gândesc cu inima!”

Am evadat!