De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de mare este deșertul care s-a întins între ultimul ei surâs și timpul prezent, încât îmi imaginez că este fericită și continui astfel să visez. Nu aș avea cum altfel. Refuz să cred că ea, omul vesel, optimist și vioi, poate cunoaște crizele umane de identitate atât normale pentru toți cei vii, însă nu și pentru ea. Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă. Ea a deschis ochii spre a privi în sufletele celorlalți, pentru a privi natura, universul, Întregul, pentru a vedea frumosul din tot ceea ce respiră. Ea nu știe să fie tristă. Ea știe să zâmbească, să se bucure, să spere, să aibă încredere, să glumească, să fie copil. Se pare că știa… Azi, plumbul parcă îi apasă tot mai tare sufletul fragil. Parcă toamna, cu toate ploile și furtunile ei, și-a revărsat toată furia și și-a scuturat toți norii și copacii deasupra câmpiei căpruiului ei… Îmi este tot mai greu să înțeleg paradoxul în care se zbate. Iubește oamenii, însă îi este tot mai greu să se iubească pe sine. Iubește mugurii primăverii, însă refuză tot mai hotărât ideea că ea mai poate înflori. Iubește copiii, însă fiecare urlet infantil o deranjează tot mai mult; parcă îi este frică să mai lase copilul interior la joacă. Iubește, dar se teme tot mai tare de iubire… Are cele mai frumoase aripi, însă parcă a uitat zborul. Tocmai ea, care m-a învățat pe mine cum să mă înalț și cum să privesc în jur…

Uneori mă gândesc că poate în clipa în care m-a salvat s-a compromis pe sine. Acceptând să vindece un suferind, ea, o fire veselă, a devenit bolnavă de tristețea celorlalți. Nemaicunoscând până atunci acele emoții, nu a știut cum să le întâmpine. A devenit victimă fără voie.

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de dor îmi este să zâmbesc!…

Prezent mult prea grăbit

Ne unim trupurile și materia printr-o îmbrățișare și sperăm să rămânem așa. Dar vine viitorul cu incertitudinea lui și ne aruncă în aer blocul de speranțe. Ne privim în ochi ca și cum ne-am privi în oglindă, ne ținem de mâini ca și cum ne-am ține de viața însăși, facem import și export de gânduri și sentimente, împărțim aceeași felie de dragoste, dar parcă ceva e în neregulă. Un singur lucru poate fi în neregulă: un prezent mult prea grăbit. Nu apucăm bine să transcriem tabelul lui Mendeleev, că totul ia foc în secunda în care viitorul își bagă coada și ne vedem nevoiți să ne întoarcem privirile, să ne lăsăm mâinile reci, să ne dezîmbrățișăm, să ne oferim ultimele săruturi… Mă gândesc, oare când s-o naște geniul care să inventeze prezentul infinit?!…

Dialog la cimitir

– Era atât de tânăr! Mare păcat de el!…

– Ce am mai putea spune?! Niciodată nu știi ce va fi mâine…

– Mă gândesc că îl cunoșteam de când era mic copil…

– Așa este! Cu toții îl știam de mic, era un om cu adevărat bun…

– Mi-aduc aminte cum îmi spunea mereu: “Tanti, o să ajung eu acolo și o să fac eu aia și o sa reușesc ailaltă”…

– Și s-a ales praful!…

– Știi, m-a pus pe gânduri treaba asta… Toată viața ne facem planuri, gândim cum o să fie mâine, poimâine, peste doi ani, ne imaginăm în mii de locuri, dar uităm de prezent. Și ajungem dintr-o dată în fața morții și ni se taie respirația; nu mai sperăm la nimic, nu mai dorim nimic, nu mai cunoaștem nimic, nu mai putem face nimic…. Cel mai bine e să îți trăiești viața. Să te bucuri și să mulțumești pentru fiecare clipă care îți este dăruită aici, jos. Viața nu este un cumul de ani; viața este un cumul de clipe primite în dar. Ce facem cu ele, este responsabilitatea noastră. Mă gândesc la băiatul ăsta, de ce folos îi sunt acum toate planurile pe care le avea? De niciun folos!… Uitase să-și conștientizeze prezentul și s-a stins căutând ceea ce nu avea, în loc să prețuiască ceea ce avea…

Trăiește-ți viața și bucură-te de prezent, omule! Și nu uita să fii recunoscător!

11. Aproape 1

Ce ar trebui să spun când mă privești cu atâta blândețe și dragoste? Ce ar trebui să spun când brațele tale îmi sunt casă? Ce ar trebui să spun când sărutul tău îmi este gemul dimineților și serilor? Ce ar trebui să spun când mă întind și privesc stelele de pe cerul nostru? Ce ar trebui să spun când sufletul tău îmi șoptește cele mai frumoase cuvinte? Ce ar trebui să spun când ne ținem de mână și, văzând părinți ținându-și pruncii de mână, învățându-i primii pași, începem să visăm? Ce ar trebui să spun atunci când liniștea este atât de calmă și caldă? Ce ar trebui să spun când cuvintele se închid în ele însele și mă lasă singur, să simt iubirea în tăcere? Ce ar trebui să spun când viitorul este prezentul continuu? Ce ar trebui să spun când fericirea ta îmi fură graiul? Ce ar trebui să spun când zâmbetul tău îmi liniștește oceanul de visuri, făcând posibilă navigarea? Ce ar trebui să spun? De ce ar trebui să spun ceva? Iubito, tu m-ai învățat că iubirea nu se povestește, așa că nu o voi face. Aleg, asemenea ție, să o simt.

Îți mulțumesc pentru că alături de tine am găsit drumul către viitoarele albume de familie. Te iubesc!


Și “te iubesc” n-ar fi de-ajuns…

Mă gândesc, dacă nu aș fi avut în față holograma unui viitor în care să îmi am locul bine stabilit, cum mi-aș fi putut trăi prezentul? Dacă nu ai fi fost tu, dacă nu am fi fost noi, dacă nu aș fi avut speranța zilei de mâine, ce savoare ar mai fi avut ziua de azi? Dacă nu m-ai fi privit cu ochii tăi căprui, dacă nu mi-ai fi oferit șansa să visez, cum aș fi putut aștepta eu noaptea? Cum aș fi putut trăi liniștit o zi întreagă, știind că noaptea va fi fără stele, fără vise, fără speranță?

Iubito, tu ai crezut în mine și o faci în continuare. Iar eu, la rândul meu, cred în tine. Cred în tine mai mult decât în mine însumi, tu ești viitorul meu. Cred în noi mai mult decât în orice. Cred în iubire. Fericirea există. Este ceea ce trăim noi, împreună.

Îți mulțumesc pentru trecut, îți mulțumesc pentru prezent, îți mulțumesc pentru viitor! Te iubesc!

Prezentul fuge

Uneori ceasul meu plânge
Secundele lasă-n urma lor sânge
Prezentul cedează, coloana-i se frânge
Atunci când viitorul, prea mare, asupra lui se răsfrânge
…………………………………….
Aș vrea ca prezentul să fie etern, să nu se termine niciodată, să nu îmbătrânim niciodată. Să fim nemuritori…