Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: prieteni

Gând CXCVI

Să te joci alături de prietenii tăi din fața blocului, fără să știi că acolo se va termina copilăria și că de mâine nu îi vei mai vedea…

The clown who tried to make himself laugh

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

Prea mult

Prea multe nopți m-au vizitat

Majoritatea fără rost

Prea multe zile au plecat

Chiar înainte să fi fost

 

Prea multe flori s-au ofilit

Într-o grădină de himere

De multe vise-am fost lipsit

Și am pierdut orice repere

 

Prea multe clipe au trecut

Și prea puține-or să mai vină

Prea multe gânduri am avut

Pentru o lume prea senilă

 

Prea multe străzi am vizitat

Pe prea puține le cunosc

Prea mulți prieteni m-au uitat

Căci nu îmi sunt, nici nu mi-au fost

 

(Poezie scrisă în 2012 sub denumirea “Paharul și picătura”, ușor modificată recent.)

Restructurări masive în blogroll

Mă tot gândeam, oare citesc tot ce am în blogroll? Nu! Așa că, deoarece nu vreau sa fiu fals – nici nu știu dacă este cuvântul potrivit -, am decis să las în blogroll doar blogurile pe care le mai frecventez cu oarecare regularitate. Îmi cer scuze față de cei care nu se regăsesc în lista mea și care încă mă au în listele lor ca urmare a unor link-exchange-uri și le transmit pe această cale că, în cazul în care doresc să mă scoată și ei din blogroll-urile lor, îi înțeleg și sunt în totalitate de acord. Repet, am luat această decizie pentru că nu urmăream în mod frecvent blogurile respective, din motive obiective, ci nu din motive subiective.

Vă mulțumesc pentru înțelegere! 🙂

Prietenie

Cu câteva zile în urmă, când s-au cunoscut, Elisabetei îi era foarte frică de Maya. După doar câteva ore, au devenit prietene! 🙂

Poza este și aici!

Care sunt ultimele trei cărți citite?

Mă gândesc, oare câtă lume mai citește? Cărți, nu ziare sau reviste! Oare câți mai apelează la dex? Oare câți oameni își mai gâdilă și creierul din când în când? Date fiind aceste întrebări – plus multe altele -, m-am gândit să văd ce cărți citiți voi 🙂 Așadar, dragi prieteni, care sunt ultimele trei cărți pe care le-ați citit?

Acum, hai să vă spun și eu ce-am citit în ultima vreme (în ordine cronologică inversă):

1. “Viețașii de pe Rahova” (Eugen Istodor)

2. “Caiete vol. 3” (Emil Cioran)

3. “Suflete moarte” (N. V. Gogol)

În cazul cărților de la punctele 2 și 3, ultimele pagini au suferit o oarecare amânare 🙂

Dor de copilărie

Știi,
mă plimb adesea pe strada aia prăfuită,
însă plină de amintiri –
plăcute sau nu -,
pășind cu grijă,
ca nu cumva să șterg farmecul vremurilor apuse,
când ieșeam flămând la joacă
și mă hrăneam cu zâmbete,
șotroane, lepșe sau de-a v-ați ascunselea,
când uitam că timpul trece,
că am o mamă ce mă așteaptă cu mâncarea pe masă,
că soarele mai și apune;
eram nepăsător,
nu mă interesa decât mingea,
sau poate doar strada însăși;
trăiam pentru inocență,
trăiam prin ea,
trăiam cu ea,
mă bucurăm de ea.
Ignoram complicațiile,
mă bucuram de magia simplității,
nu băgam ceasul în seamă.
Ce rost avea?
Eram doar un copil;
uneori încă mă mai simt copil…
dar ceva îmi lipsește.
Să fie oare creta?
Mingea? Coarda? Rolele? Strada aceea?
Hmmm,
cu siguranță, prietenii.
Eh, prietenii…
de i-aș mai avea și acum,
așa cum erau atunci…
Mi-e dor de ea,
de copilăria mea,
draga de ea.
Mi-e dor!
Sunt doar un copil…

%d bloggers like this: