Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: proza

Izbucniri evanescente

Să fi trecut vreo 10 minute de când s-a auzit. Un foșnet ciudat, precum o bătaie de aripi, a străbătut bezna din spatele meu. Deocamdată nu văd pe nimeni, dar inima începe să îmi atingă coastele. Resimt un marasm indomptabil, iar cortexul vituperează orice formă de logică – de ce naiba mai sunt aici?! Podeaua este un pic dezacordată, ori pașii mei s-au împiedicat de un mi bemol. Dar cine mai are timp pentru muzică?! Nu-i de ajuns câte tăceri distonante sunt în lume? Cioran zice : “Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea”.

Mă întorc brusc spre ceea ce pare a fi o privire înzorzonată care nu se poate vedea, ci doar simți. Tavanul, pereții, ferestrele, totul este învăluit într-o ceață imuabilă. Să fi ajuns oare în Niflheim! Nu cred, altfel ar fi trebuit să o găsesc pe Hildr până acum. De jur împrejur se pot observa câteva oglinzi. E ciudat că nu mă pot vedea în niciuna dintre ele. Una reflectă un cuier plin, deasupra căruia stă un corb. Într-una văd un ceas fără curea. Minutarul aleargă cu fervoare, iar secundarul pictează elucubrații redundante și rămâne suspendat precum sentința dintr-un proces de conștiință accidental. În partea opusă a încăperii, lumina care lovește oglinda se întoarce și trasează o diagonală perfectă peste praful de deasupra tălpilor mele. Raza de lumină pare să devină elastică, iar un copil cu ambele picioare julite o folosește pe post de coardă.

Plămânii-mi dau semnalul. Adam pare să scuture copacul, căci mărul stă să cadă. Frizez catatonia. Cu un ultim efort, edulcorez acmeea printr-un citat de Yalom sau Andrew Solomon, nu mai știu exact. Mă târăsc cât pot de tare. Ajuns afară, trântesc ușa. In jurul clanței apare mesajul : “Draft saved”. Poate voi reuși altădată să public …

Gând CLXXX

Vroiam să fiu romancier, însă mi-a murit îndrăgostitul, așa că am devenit poet…

Tăceri convergente

Iubito, ne-ngroapă amurgul…

IMAG1842

Gând CLXIII

Deşi în suferinţă şi singurătate suntem poeţi, fericirea şi iubirea ne transformă în prozatori…

Durerea îngerilor

Îngerii plâng cu lacrimi reci, torențial,
și-și zbiară durerile în ochii și urechile noastre de muritori oarecare;
patimile lor depășesc greutatea imaginației tuturor nebunilor din univers,
iar noi,
noi ne ascundem speriați și îngrijorați care-ncotro, tot mai orbi, tot mai surzi,
neștiind că durerea îngerilor trimite pe Pământ lacrimi reci pentru a ne trezi!

Fără scăpare

Întunericul pictează din nou cerul;
vreo două stele rătăcite dau senzația că încă rezistă,
dar se prăbușesc până la urmă în neant.
Pe șoseaua plânsă, un bătrân blesteamă nopțile sufletului său, înecat în alcool și regrete,
iar un câine se plimbă arogant de-a lungul trotuarului,
parcă anunțându-și și el retragerea…
Luminile difuze ale felinarelor mă amețesc,
iar zgomotul propriilor pași mă obsedează – de aș pluti!…
Îmi număr pașii și mă gândesc la moarte – mă apropii de ea, în orice parte aș fugi –
e în zadar!
Mă așez lângă bătrânul ce-și blesteamă de zor nopțile și-arunc pe jos câteva resturi de mâncare –
poate se întoarce Grivei…
Îmi rezem capul de zidul rece al unei clădiri indiferente și mă pierd în tăcere.
Cândva voi revedea acele două stele,
căci mă îndrept ușor către neant,
în orice parte aș fugi…

Mă duc, doar eu…

Pașii mei mătură din nou străzile pline de frig și gol;
prin cafenele, tristețile au papioane, cravate și pantofi frumoși,
sunt frumos asortate,
pentru a nu demasca disperarea de altfel evidentă…
oameni strigă peste tot în jurul meu,
oameni plâng cu lacrimi de metal ce le crestează obrajii,
însă nu pot fi auziți
și nu pot fi văzuți decât atunci când ies din ascunzători –
cine ar vrea să își arate în public sufletul sfârtecat!
Oameni se prăbușesc pe străzi la fel de pline de frig și gol,
oameni cunosc moartea și trăiesc cu ea în suflete,
însă doar în singurătate…
La fel și eu, mă sting singur, pe străzi pline de frig și gol,
nevăzut și neauzit de nimeni, necompătimit, neregretat, nemângâiat..
Aș intra într-o cafenea,
dar îmi aduc aminte că nu beau… și în plus, cu ce m-ar putea ajuta să văd alți morți ambulanți! –
mi-aș spune doar că nu sunt singur,
însă nu am nevoie de spectatori pentru a mă duce spre vid –
eu nu joc într-o piesă de teatru,
eu nu dețin un rol –
eu mă duc de-a binelea, nu am nevoie de aplauze sau de lacrimi.
Trupul meu va săruta cât de curând străzile pline de frig și gol,
dar o va face în liniște și în singurătate;
și-așa… în bucățica noastră de pământ vom rămâne oricum singuri…

%d bloggers like this: