Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: psihoze

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Conglomerație de psihoze

…și simt că uneori eu însumi nu îmi mai aparțin…

(Fotografie realizată pe plaja din Mamaia/Constanța – 18.04.2015)

Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața

Am ajuns la concluzia că am nevoie de durere. Fără durere, probabil că viața ar fi plictisitoare, banală, ca oricare alta.

Oscilând între da și nu, între alb și negru, între siguranță și nesiguranță, între bine și rău, mi-am dat seama că, făcând acel lucru pe care mai târziu îl voi condamna, voi ajunge din nou să trăiesc momentele de minimă singurătate, depresie, goliciune, frică pe care le-am trăit poate de prea multe ori și pentru prea multă vreme înainte de a fi cunoscut fericirea. Sunt momente de care îmi este în mod involuntar dor. Sunt momente care dau naștere zvârcolirilor ființei mele, însă prefer uneori acele zvârcoliri, pentru a simți astfel că sunt viu.

Probabil sună ciudat sau greșit, sau poate mi se pare, însă consider că nu pot crea fără tristețe. Nu pot gândi și nu pot picta literele fără a-mi simți sufletul într-o oarecare măsură schingiuit. Îmi este dor să elucubrez, să delirez, să evadez din preacomunul gri, să fiu singur în ochii celor ce nu vor să mă vadă

Renunț uneori la siguranță, la liniște, la zâmbete, de dragul funebru al unor psihoze amânate, niciodată vindecate.

Sau poate sunt doar un ciudat…

Trupuri ce se înalță spre un cer cu psihoze

Trupuri îmbătrânite se înalță spre un cer cu psihoze. Îmbrăcămintea efemeră li se așterne la picioarele chinuite de furtuni…și, într-un final, de topoare…

Sunt trupuri ce au încălzit dintotdeauna alte trupuri, mai goale sau mai pline decât ele. Sunt trupuri ce au tăcut mai elegant și mai înțelept decât oricare filozof. Sunt trupuri ce au știut să asculte, ce au știut întotdeauna ce înseamnă umilința. În special toamna…

Sunt trupuri, și ele… Trupuri îmbătrânite ce se înalță spre un cer cu psihoze…

Gând CL

Unde ești tu, dezechilibru?! Unde sunteți voi, psihoze reci?! Unde te ascunzi tu, spaimă metafizică?! De dorul vostru, nu mă mai simt în stare să scriu….

Gând CXXXVI

Datorez totul dezechilibrului, psihozelor și zvârcolirilor mele. Nu poți săruta pământul dacă nu te zvârcolești mai întâi în tenebre croindu-ți propria ieșire.

Intrasem, alături de tine, pe poarta unui univers perfect!

Mă aflam într-un univers unic, cald, liniștitor. Era un univers diferit de cel pe care îl cunoscusem eu până atunci, fapt pentru care eram destul de nedumerit. Mă gândeam, oare este real? Sau mă voi trezi peste jumătate de oră în patul meu, în aceeași atmosferă sumbră în care adormisem cu o seară înainte? Mă uitam atent în jur și vedeam ceea ce nu se putea zări; deschideam brațele și simțeam îmbrățișându-mă ceea ce nu poate fi sesizabil, palpabil; aerul era ciudat – simțeam pe vârful limbii o aromă care nu poate fi descrisă, o aromă ce parcă fusese creată doar pentru acel moment. Lumina de afară era de asemenea ciudată – te priveam, iar Cerul își lăsa ușor transperantele să cadă, până în clipa în care îți puteam admira cel mai bine căpruiul calm și totuși tulburător. Era o lumină perfectă, ce venea dintr-un soare care parcă exista pe Cer doar pentru noi.

Fiecare șoaptă pe care o desenai pe planșele timpanelor mele era parcă o mângâiere a sufletului meu obosit și însetat de liniște. Fiecare licărire a ochilor tăi cuminți era precum un semn revelator. Fiecare pas pe care îl făceam împreună pe aleile ce deveneau ale noastre mă ducea tot mai aproape de o lume străină, dar din ce în ce mai frumoasă și surprinzătoare. Și totuși, parcă pe aleile acelea, șoptindu-ne culori pe timpanele firave, mă simțeam acasă.

Până și Cioran cred că simțea că ceva se întâmplă – mâna în care țineam “Pe culmile disperării” ardea, de parcă autorul știa că-l părăsesc, că mă îndrept spre o altă lume, una străină de angoase, psihoze și obsesii.

Înaintam înspre asfințit împreună, iar gândurile ne deveneau tot mai apropiate; erau legate cu lanțul liniștii atât de tulburătoare!… Era o liniște vindecătoare!

Intrasem, alături de tine, pe poarta unui univers perfect!

%d bloggers like this: